In dimineata aia m-am trezit inaintea ceasului, dar nu fiindca aveam vreo treaba. Pur si simplu nu mai puteam sa dorm intr-o casa care urla a gol prin toate colturile. Am deschis fereastra, strada jos era neschimbata. Un autobuz oprea in statie, un copil alerga dupa porumbei pe trotuar, cineva isi uda florile la balcon. Lumea isi vedea de treaba cu o nesimtire care, de fiecare data, mi se parea de-a dreptul jignitoare.

Ea plecase de trei luni. La inceput am numarat zilele, pe urma saptamanile, pana cand n-am mai tinut socoteala. Timpul nu vindeca nicio branza, doar iti toceste memoria pana nu mai poti. Nu ma inselase si nici nu ma mintise cu nimic. Intr-o dupa-amiaza oarecare, mi-a spus doar atat, scurt: „Nu mai pot sa traiesc viata asta pe care am construit-o impreuna”. Cand am intrebat-o, ca un prostanac, daca e vorba de altcineva, a zambit amar.

– Ba da, e vorba de cineva de care am uitat de tot.

– De cine?

– De mine.

Atunci am crezut ca e doar o replica de doi bani, scoasa din vreo carte. Abia mai tarziu am inteles ca asta era singurul adevar curat pe care mi-l mai putea spune.

Am ramas in continuare in acelasi apartament. Vecinii ma salutau pe scara, femeia de la magazinul din colt ma intreba daca vreau aceeasi paine ca de obicei, postasul imi lasa facturile in cutie. Nimic nu se schimbase in jur, doar ca omul care facea toate gesturile astea nu mai eram eu, si o umbra de-a mea.

Intr-o seara am dat prin dulap peste o esarfa de-a ei. Am luat-o in mana, am dus-o la nas, dar nu mai mirosea nici a parfumul ei, nici a trecut. Era doar o bucata de carpa rece. Atunci m-am prins cat de repede se curata obiectele de trecut. Doar noi, oamenii, ne incapatanam sa tragem de ele, si exact asta ne rupe spatele.

M-am asezat direct pe parchet, acolo in fata dulapului. Nici nu mai puteam sa plang, ca plansul inseamna ca inca mai speri ceva, iar eu eram golit de tot. Stateam acolo si ma intrebam de ce naiba vrem mereu ca lucrurile sa tina o vesnicie, cand nimic in jurul nostru nu vine cu garantia asta. Poate ca iubirea nu e nicio victorie impotriva singuratatii, si doar o amanare. Iar noi, prostii, confundam o scurta pauza cu eternitatea.

Spre seara n-am mai suportat peretii si am iesit din casa. Am mers fara nicio tinta prin oras, pe strazi luminate. La o terasa, un cuplu radea cu pofta de ceva. Pe o banca, doi batrani stateau unul langa altul fara sa-si spuna un cuvant. Mai incolo, un pusti tinea mana unei fete cu atata stransoare, de parca ar fi crezut ca daca-i da drumul se oprește pamantul. Am trecut pe langa ei fara nicio ciuda. Fiecare trece prin viata cu minciuna lui, pana cand il pune realitatea la pamant si-l obliga s-o lase jos.

Cand m-am intors, apartamentul era la fel de pustiu, dar parca ma mai usurasem un pic. Nu fiindca uitasem, si pentru ca, pentru prima data, n-am mai cautat cu disperare un motiv pentru care a plecat. Unele despartiri pur si simplu se intampla si atat, fara nicio filosofie ascunsa. Iar chinul nu vine din faptul ca n-ai primit explicatii, si din ideea asta stupida ca orice sfarsit trebuie sa aiba neaparat un sens.