Nu cred ca exista tradare mai rea decat aia pe care n-o poti dovedi cu nimic. Daca as fi gasit macar o scrisoare, un mesaj ratacit, un alt barbat, cred ca as fi fost salvat. Durerea naibii are nevoie de dovezi clare, altfel incepe sa se hraneasca din imaginatie, iar imaginatia e mult mai nemiloasa decat realitatea.

La inceput am crezut ca s-a schimbat ea, dar mai tarziu mi-am dat seama ca nu. Pur si simplu incetase sa mai fie a mea, si diferenta e uriasa. Intr-o seara statea langa fereastra, cu spatele la mine, in timp ce afara ploua marunt. Nu zicea nimic. Nici eu. Tacerea aia era singurul lucru pe care il mai aveam in comun.

– Esti nefericita? am intrebat-o, pana la urma.

N-a schitat niciun gest sa se intoarca.

– Nu.

– Ma mai iubesti?

A ramas asa, nemiscata, pret de cateva clipe lungi.

– Nu stiu.

Raspunsul asta mi s-a parut mult mai crud decat un „nu” hotarat. Un „nu” macar iti tranteste usa in nas si stii o treaba, pe cand un „nu stiu” o lasa intredeschisa doar ca sa te chinuiesti tu asteptand ca prostul.

Am inceput s-o urmaresc din clipa aia. Nu pe strada, si in gesturile mici, de zi cu zi. Isi mutase cana de cafea in celalalt capat al mesei, nu ma mai atingea deloc cand trecea pe langa mine prin hol si nu-mi mai povestea toate prostiile fara importanta de peste zi. Toata lumea crede ca iubirea moare din scandaluri sau chestii mari. Pe naiba. Moare din detalii mici. Intr-o dimineata m-am trezit ca femeia asta nu-mi mai spusese pe nume de luni de zile. E ciudat cum observi lucrurile esentiale abia dupa ce le-ai pierdut de tot.

Am intrebat-o direct:

– Există altcineva?

Mi-a raspuns imediat, cu o liniste care m-a speriat.

– Nu.

– Esti sigura?

– Foarte sigura.

– Si atunci ce naiba s-a intamplat cu noi?

S-a asezat pe scaun, in fata mea. Pentru prima data dupa atata timp, ma privea drept in ochi.

– Tu ai ramas exact acelasi.

– Nu inteleg.

– Eu m-am schimbat.

– Din vina cui?

A zambit cu o tristete din aia care nu mai cerea nicio iertare.

– Uite, vezi? Tot asta faci. Cauți un vinovat.

– Pentru ca orice sfarsit are unul, nu?

– Asta crezi tu.

Am simtit atunci ca pierdusem totul. Nu discutia, si realitatea. Ea traia deja intr-o lume in care eu pur si simplu nu mai existam.

– Cand ai inceput sa pleci? am intrebat-o, cu vocea scazuta.

– Cand am inceput sa ma prefac ca sunt fericita.

– Si de ce nu mi-ai spus?

– Pentru ca vedeam cat de linistit erai tu cand ma credeai.

Am ramas fara replica. Nu pentru ca n-as fi avut argumente, si pentru ca toate argumentele din lume sunt inutile in fata unui adevar trantit la timp.

Ea s-a ridicat si a trecut pe langa mine atat de aproape, incat i-am simtit parfumul. Pentru o secunda am vrut sa intind mana si s-o prind de incheietura, dar n-am facut-o. Si nu din mandrie, si pentru ca m-a lovit deodata o claritate din aia dureroasa: poti sa tii un om cu forta, poti sa-i tii trupul in casa, dar n-ai cum sa-l obligi sa te mai vrea acolo unde, pana ieri, era locul tau.

Si cred ca e un moment, probabil cel mai nenorocit din viata unui barbat, cand isi da seama ca nu l-a dat nimeni afara din casa, si pur si simplu... nu mai are cine sa-l astepte.