Camera era mult prea mica pentru noi doi si pentru tacerea aia grea care se lasase intre noi de ore intregi. Ea statea langa fereastra. Nu se uita afara, si doar isi sprijinea fruntea de sticla rece, de parca voia doar sa se ascunda de mine. Eu mergeam de la un perete la altul, fara rost.

– Mai putem salva ceva? am intrebat-o, mai mult ca sa rup linistea.

Ea n-a raspuns.

– Nu te intreb daca ma mai iubesti, ca asta ar fi prea simplu. Te intreb doar daca mai e ceva pe aici care sa merite efortul.

A zambit obosit, fara sa se intoarca spre mine.

– Tu inca vorbesti despre povestea asta de parca ar fi ceva sigur, o casa in care ne adapostim. Dar pentru mine nu mai e demult asa.

M-am oprit in mijlocul camerei.

– Cand ai inceput sa gandesti asa?

– Cand mi-am dat seama ca in fiecare seara ne spunem „noapte buna”, dar niciunul nu mai adoarme linistit.

M-am dus mai aproape de ea.

– Puteai sa-mi spui.

– Ti-am spus-o in fiecare zi in care n-am mai ras.

Am lasat capul in jos. Am incercat sa-mi aduc aminte ultimele luni, mesele alea in tacere, drumurile lungi in care ne uitam doar inainte. Avea dreptate. Nu mai rasese demult, iar eu fusesem destul de prost incat sa cred ca tacerea ei inseamna doar ca ne-am maturizat.

– Exista altcineva? am intrebat, desi stiam raspunsul.

S-a intors si m-a privit direct, pentru prima data in seara aia.

– Nu.

– Atunci cine dracului m-a invins?

– Tu singur. Omul care ai devenit, cel care trebuia sa aiba mereu dreptate, care explica totul de sus si transforma orice discutie intr-o demonstratie de logica.

Am zambit amar, simtind cum ma strange in spate.

– Credeam ca daca sunt sincer e de ajuns.

– Sa-mi arunci mereu adevarul in fata, rece si calculat, nu e sinceritate. E doar o judecata.

S-a lasat iar tacerea, dar de data asta era si mai grea.

– Si acum ce facem? am intrebat-o.

– Nimic.

– Pai si ce ne mai tine?

– Obisnuinta.

Am ras scurt, fara pic de chef.

– Cel mai incapatanat lucru.

– Nu, e doar o forma de frica.

Cuvintele alee au ramas intre noi ca un zid. M-am asezat pe scaun. Pentru prima data dupa atata timp, nu mai cautam nicio replica desteapta, niciun argument. Imi priveam doar mainile, aceleasi cu care incercasem sa construiesc ceva si care acum nu mai puteau sa tina nimic.

Ea s-a dus la cuier si si-a luat haina.

– Pleci?

– Da.

– De tot?

A ezitat o secunda cu mana pe clanta.

– Oamenii nu dispar de tot, stii bine. Ne mai intalnim pe strada, ne mai stim vocile, probabil o sa ne mai dam cate un mesaj de ziua noastra. Dar s-a dus altceva... s-a dus cheful de a mai incerca.

A deschis usa, dar inainte sa iasa, s-a intors spre mine.

– Stii care a fost cea mai mare minciuna a noastra? Am crezut ca ne despartim din cauza vreunei tradari mari.

– Si nu-i asa?

A clatinat usor din cap.

– Nu. Am ajuns sa ne stim atat de bine ca nu ne-am mai pasat deloc unul de altul.

Usa s-a inchis incet in urma ei. Am ramas singur. Abia atunci mi-am dat seama ca de luni bune in casa asta nu mai fusese nicio cearta pe bune. Doar doi oameni care isi cereau iertare in gand, fara sa mai aiba curajul sa o spuna cu voce tare.