Degetele ei rasesera incremenite pe gatul meu, reci ca niste bucati de marmura lasate in ploaie. Nu strangeau, doar presau usor, cautand parca pulsul lenes al unei vieti care oricum isi pierduse demult busola. In oglinda cu argintul mancat de timp, chipul ei palid parea singurul punct fix dintr-un univers care se descompunea incet, cu o eleganta greoaie. Rama aurita a oglinzii, plina de praf si de gauri de carii, incadra o imagine agonizanta, o stergere treptata a contururilor realitatii noastre. Priveam reflexia bratelor ei lungi, subtiri, care se infasurau in jurul gatului meu ca niste tulpini de iedera otravitoare crescute printre ruine.

Fiecare secunda scursa in acea nemiscare adancea prapastia dintre lumea de afara si realitatea bolnava din salon. Timpul incetase sa mai aiba o curgere fireasca, devenise un fluid cleios care ne tinea prizonieri in fata acelei sticle matuite, obligandu-ne sa ne admiram propria degradare fara posibilitatea de a intoarce privirea.

Aerul din salon devenise atat de dens, incat fiecare rasuflare era un efort. Mirosea a catifea uda, a lumanari stinse de mult si a pamant reavan, amestecat cu parfumul ieftin si greu al unei curtezane care refuza sa imbatraneasca. Era o atmosfera de cavou amenajat pentru un banchet funebru, unde splendoarea de altadata se transformase intr-o parodie murdara. Din tavanul scorojit atarnau resturile unui candelabru de cristal, prafuit, in care paianjenii isi tesusera panzele ca niste dantele de doliu. Draperiile grele, mancate de molii, opreau orice tentativa a luminii de a patrunde inauntru, pastrand penumbra intacta, ca o taina pacatoasa ce nu trebuia expusa zilei. Pe masa de mofon acoperita de pete de ceara si urme de pahare, tacamurile de argint oxidat zaceau aruncate de-andoatelea, martore mute ale unor petreceri de mult apuse.

Peretii tapetati cu matase rupta pareau sa transpire un lichid rece si uleios, iar colturile incaperii ramaneau ascunse intr-un intuneric dens, care parea ca se dilata cu fiecare oftat al nostru. Nu mai era o simpla camera, si o capcana arhitecturala destinata sa izoleze pana si ecoul ultimelor noastre ganduri lucide.

Ea a zambit, si acel zambit a deschis o linie subtire, de sange inchegat, pe buzele ei prea rosii. Mi-a soptit ceva, dar sunetul nu venea din gura ei, si direct din colturile intunecate ale camerei, ca un fosnet de aripi de liliac lovindu-se de ziduri. Mi-a vorbit despre noptile lungi in care m-a asteptat sa trec pragul, despre plictisul cumplit care pluteste peste mormintele celor care au murit de prea mult dezgust. Fiecare cuvant imi picura in suflet ca un venin cald, amortindu-mi si ultima tentativa de vointa. Vocea aceea fara corp imi repeta pacatele, mi le insira cu o monotonie liturgica, transformand toate remorcarile mele intr-un cantec de leagan morbid. Monologul ei nu cauta iertarea sau condamnarea, si constata doar inutilitatea oricarei revolte in fata destinului pe care mi-l alesesem singur in clipa in care ii deschisesem usa.

Gheata din degetele ei incepuse sa se propage prin venele mele, ajungand la inima ca o anestezie binefacatoare. Ascultam acea soapta venita de nicaieri si simteam cum amintirile mele din lumea vie devin simple fictiuni abstracte, niste randuri sterse dintr-o carte pe care nu o mai citea nimeni.

M-am lasat sa cad pe o canapea cu arcurile ruginite iesite prin matasea rupta. Nu mai exista nicio diferenta intre viata mea de pe strazile noroioase ale orasului si aceasta moarte lenta pe care o respiram acum. Persoana s-a asezat langa mine, usoara ca o umbra, si si-a sprijinit capul greu pe pieptul meu. Parul ei negru, lung, mirosea a mosc si a tamaie, rooftops-o ca un giulgiu. Arcurile canapelei au scos un geamat metalic sub greutatea noastra combinata, un sunet ascutit care a spart pentru o clipa linistea de mormant a salonului, inainte de a fi inghitit de catifeaua peretilor. O simteam atat de aproape, si totusi atat de indepartata, ca o amintire proiectata pe un ecran de fum.

Fiecare bataie a inimii mele se lovea de fruntea ei rece, intr-un ritm din ce in ce mai rar, de parca trupul meu incerca sa se sintonizeze cu tacerea ei absoluta. Nu mai aveam forta sa o imping la o parte si nici dorinta de a ma salva din aceasta imbratisare de plumb.

In hidosenia acelui loc, printre peretii patati de igrasie si sub privirea fixa a acelei creaturi care era si cadavru si amanta, am gasit in sfarsit o liniste sinistra. Era extazul suprem al caderii, voluptatea de a te simti distrus pana la capat, intr-o lume in care pana si soarele de afara parea doar o pata galbena si bolnava pe cerul de plumb. Prabusirea nu mai era o prastie, si un pat cald de noroi si uitare, unde nicio obligatie morala si nicio speranta nu ma mai puteau gasi. Ne lasam amandoi dusi de curentul acestei descompuneri elegante, doi naufragiati de lux intr-un ocean de umbre, fericiti ca am gasit portul cel mai intunecat inainte ca noaptea sa devina deplina.