Am privit fisa de examinare de pe masa si am simtit o dorinta salbatica de a o rupe in bucati. Nota zece, desigur. Un succes deplin, rasunator, primit cu aplauze de profesori si cu invidie de colegii mei de la facultate. Pentru ei, eram geniul promitator, tanarul sosit fara un sfert de leu in buzunar, care reusea sa cucereasca totul prin pura vointa si nopti intregi de studiu la lumina unei lumanari. Ce stiau ei despre adevaratul pret al acestei victorii?

In aceeasi seara am intalnit-o pe ea. Intalnirea noastra nu a fost o simpla intamplare, si un accident violent al destinului, genul de moment in care simti ca intreaga ta existenta se prabuseste pentru a lasa loc unei obsesii. Statea la o masa in fundul restaurantului, imbracata intr-o rochie neagra, simpla, care ii punea in valoare paloarea aristocratica a fetei. Avea niste ochi imensi, intunecati, in care ardea o flacara rece, o sfidare la adresa intregii lumi. Cand mi-a oferit tigara ei ca sa o aprind pe a mea, degetele ni s-au atins si am inteles, cu o certitudine infricosatoare, ca din acea secunda viata mea nu imi mai apartinea.

"Esti mandru de succesul tau, nu-i asa?" m-a intrebat ea, cu un zambet usor ironic, de parca mi-ar fi citit gandurile. "Voi, barbatii care vreti sa cuceriti lumea prin munca, sunteti atat de previzibili. Credeti ca totul se poate cumpara cu un premiu sau cu o diploma."

Cuvintele ei m-au lovit direct in orgoliu. Am vrut sa o urasc, sa ma ridic si sa plec, sa ma intorc la cartile mele de anatomie si la viata mea ordonata. Dar eram deja sclavul acelei priviri. Am inceput sa o caut in fiecare zi, sa imi aman examenele, sa imi cheltuiesc si ultimii bani pe buchete de trandafiri pe care i le lasam la usa hotelului unde locuia. Ea era o enigma pe care nu o puteam dezlega. Intr-o zi ma primea cu o caldura care ma ferea de orice banuiala, pentru ca a doua zi sa ma trateze cu o raceala glaciara, ca pe un strain care indraznea sa ii rapeasca timpul.

Oamenii ca mine nu stiu sa iubeasca cu masura. Pentru noi, dragostea este un joc de noroc in care pui pe masa totul: cariera, viitorul, onoarea si chiar viata. Cand am aflat, de la un prieten comun, ca ea era logodita cu un diplomat bogat si ca plecarea ei era fixata pentru sfarsitul lunii, am simtit cum pamantul se surpa sub picioare. Am alergat la ea, nebun de furie si de durere, cerandu-i socoteala pentru fiecare speranta pe care mi-o daduse.

M-a privit fara nicio emotie, cu aceeasi detasare cruda care ma fascinase de la inceput. "Te-am iubit, dar eu nu pot trai in saracie. Tu ai un viitor, dar eu am nevoie de un prezent", mi-a raspuns ea simplu, in timp ce isi aranja bagajele.

M-am intors in mansarda mea rece. Pe masa statea neatins tratatul de chirurgie. Am luat un bilet de tren spre satul meu natal, dar stiam bine ca nu ma voi mai intoarce niciodata acolo ca acelasi om. Ea ma distrusese, dar in acelasi timp imi oferise singurul lucru adevarat din viata mea: iluzia ca am trait cu adevarat, chiar daca pretul a fost propria mea prabusire.