Am privit pistolul asezat pe catifeaua verde a casetei si am zambit cu o amaraciune pe care nu i-o cunosteam propriului meu chip. Pe masa de birou se aflau doua scrisori: una adresata rectoratului, prin care imi depuneam demisia din postul de asistent la catedra de filosofie, si alta catre ea. O scrisoare scurta, de trei randuri, in care nu ii reprosam nimic, si ii lasam intreaga responsabilitate a unui gest definitiv. Cand esti gata sa iti pui capat zilelor la douazeci si sapte de ani, lumea intreaga se reduce la un calcul matematic de o simplitate infricosatoare.

Totul incepuse in primavara, la balul studentilor in drept. Ea aparuse ca o aparitie dintr-o alta lume, o persoana de o frumusete distrugatoare, constienta de puterea pe care o avea asupra barbatilor din jur. Nu era o simpla cocheta, si un spirit cultivat, o inteligenta ascutita care se juca cu sentimentele celorlalti cu o cruzime fascinanta. Am refuzat sa intru in randul adoratorilor ei umili. Orgoliul meu de intelectual refuza sa se plece in fata unei persoane, oricat de splendida ar fi fost ea. Si tocmai aceasta rezistenta a mea a atras-o.

"Sunteti singurul barbat din aceasta sala care nu s-a uitat la rochia mea", mi-a spus ea in acea seara, venind direct spre mine, cu un pahar de sampanie in mana. "Este o tactica de seductie sau doar o indiferenta reala?"

"Este pur si simplu o chestiune de selectie", i-am raspuns, privind-o fix in ochi. "Nu ma intereseaza trofeele pe care le poate castiga oricine."

Din acea clipa, intre noi a inceput un duel psihologic cumplit. Fiecare intalnire era o lupta de orgolii, un dans periculos pe marginea unei prapastii. Am crezut ca o pot domina, ca pot ramane stapan pe emotiile mele, dar m-am inselat amarnic. Ea m-a atras intr-o cursa din care nu mai exista cale de iesire. Cand m-a lasat sa o sarut pentru prima data, sub teii infloriti de pe bulevard, am simtit ca am castigat o lupta, fara sa imi dau seama ca pierdusem, de fapt, razboiul. Devenisem dependent de ea, de capriciile ei, de momentele in care ma implora sa o iert, urmate imediat de zile intregi de tacere absoluta.

Lovitura de teatru a venit aseara. Am gasit-o la un restaurant de lux, la brat cu un bancher batran si influent, acel gen de om pe care il dispretuia in toate discutiile noastre nocturne. Cand m-a vazut, nu a schitat niciun gest de regret. S-a uitat prin mine ca si cum as fi fost un simplu chelner care gresise masa. Atunci am inteles ca pentru ea totul fusese doar un experiment, o modalitate de a-si demonstra ca poate ingenunchea si un spirit liber, un om care credea in valori absolute.

Acum, in zori, aud zgomotul primului tramvai care trece pe sub fereastra mansardei mele. Lumea se trezeste la o viata banala si tihnita, o viata pe care eu am dat-o la schimb pentru o noapte de pasiune nebuna. Am luat pistolul in mana, i-am simtit greutatea rece si metalica, dar l-am pus inapoi in caseta. O moarte din dragoste ar fi fost o ultima victorie pentru ea, confirmarea ca a reusit sa ma distruga complet. Am rupt scrisoarea de adio si am aprins o tigara. Voi trai, dar voi trai ca sa o fac sa regrete fiecare secunda in care a crezut ca ma poate transforma intr-o simpla victima a capriciilor ei.