Cand a intrat el in camera, ea nici nu s-a clintit de pe scaun. Si nu din indiferenta, si de oboseala, oboseala aia crunta care se aduna in tine dupa ani intregi de discutii inutile. El si-a lasat paltonul pe spatarul unui scaun si a ramas in picioare, nu suporta deloc sa stea jos cand simtea ca viata lui urmeaza sa fie luata la bani marunti.

– Mai avem ceva de spus?

Ea a zambit amar.

– De spus mai avem, dar de schimbat nu mai e nimic.

El s-a apropiat de fereastra. Afara ningea cu fulgi mari, lenesi, intr-o liniste care devenise de-a dreptul enervanta.

– Intotdeauna am crezut ca oamenii se despart din cauza unei greseli mari.

– Nu, nu-i asa.

– Atunci din ce cauza?

– Din cauza unui adevar spus prea tarziu.

El s-a intors spre ea.

– Adevarul nu desparte oamenii.

– Ba da, cand vine abia dupa ce totul s-a stricat deja.

S-a lasat iar linistea aia grea intre ei. El si-a aprins o tigara, dar n-a tras niciun fum. O tinea doar asa, pierdut intre degete, uitandu-se cum se stinge incet. Avea nevoie doar sa faca ceva cu mainile ca sa nu-si piarda cumpatul.

– Mai esti cu altcineva?

Ea s-a uitat la el cu o mirare sincera in ochi.

– Nu.

– Atunci de ce naiba pleci?

– Pentru ca nu mai stiu cum sa raman.

El a inchis ochii, simtind cum replica asta il loveste mai tare decat orice tradare.

– Am gresit eu cu ceva?

– Cu toate.

– Nu inteleg.

– Pai tocmai asta e problema.

Ea s-a ridicat de pe scaun si s-a oprit chiar langa el, de-i auzea respiratia grea.

– Toata viata ai vrut doar sa rezolvi lucrurile.

– Si ce era rau in asta?

– Nimic rau, doar ca ai uitat ca unele chestii nu trebuie reparate ca un motor stricat. Trebuie doar traite.

El n-a mai zis nimic. A inceput sa-si ruleze prin minte toate discutiile lor din ultimii ani si s-a prins ca avea dreptate. La fiecare plans de-al ei venise cu o explicatie logica. La fiecare indoiala, cu un contraargument. La fiecare frica, cu o solutie gata facuta. De toate avusese in afara de brate cu care s-o strange inauntru.

– De cand ai stiut ca se termina?

– Din ziua in care am plans, iar tu mi-ai demonstrat, cu argumente, ca n-aveam absolut niciun motiv sa o fac.

El a lasat tigara neterminata sa cada pe podea. S-a stins incet pe parchet, lasand o dara mica de fum.

– Sa stii ca nu te-am tradat, a spus ea in soapta.

– Stiu asta.

– Dar te-am lasat prea mult sa crezi ca o relatie poate trai doar fiindca totul e corect pe hartie.

El a ridicat privirea spre ea.

– Si nu-i asa?

A clatinat usor din cap.

– Nu. Iubirea se duce dracului exact cand unul dintre noi incepe sa tina mai mult la dreptatea lui decat la celalalt.

Camera parea deodata mult mai mica, de parca peretii se strangeau pe ei la fiecare cuvant rostit.

– Daca am putea sa o luam de la capat? a intrebat el, deosebi stia ca n-are nicio sansa.

Ea a zambit cu o tristete calma.

– N-as mai vorbi atat de mult.

– Si ce-ai face?

– Te-as asculta.

– Si eu ce-ar fi trebuit sa fac?

– Sa nu mai vrei sa castigi fiecare discutie in contradictoriu.

El a oftat adanc.

– Nici nu stiam ca fac asta.

– Pentru ca eu oricum cedam inainte sa apuci tu sa incepi.

N-au mai avut ce sa-si spuna. Ea s-a dus la cuier, si-a luat paltonul si s-a oprit in pragul usii, cu mana pe clanta.

– Stii de ce nu ne mai vindecam dupa despartiri?

El a ridicat ochii spre ea.

– Pentru ca ne imaginam ca ne amintim cum ne iubeam. De fapt, ne aducem aminte doar ultima discutie pe care am avut-o.

A tras usa dupa ea. El a ramas singur in mijlocul camerei pustii, unde nu se mai auzea absolut nimic in afara de ticaitul monoton al ceasului de pe perete. Si pentru prima oara in atatia ani, ticaitul ala nu mai masura timpul care trece. Masura doar cat de singur ramasese.