In fiecare seara urcam pe deal, dar nu fiindca te-as mai fi asteptat pe tine sa vii. Pur si simplu vantul de acolo de sus era singurul care parca mai pomenea de ce-a fost. Casa ramasese jos in vale, cu ferestrele baricate si cu focul aprins in soba. Oamenii prin sat imi spuneau ca timpul le aseaza pe toate si ca vindeca. Ii ascultam din politete, dadeam din cap si pe urma o luam iar la picior pe poteca, prin iarba inalta care se indoaie exact sub aceleasi rafale care iti aruncau odinioara parul peste ochi.

Ne iubisem dracului impotriva tuturor. Impotriva alor tai, impotriva mandriei mele de atunci, in ciuda saraciei si a oricarui bun-simt. Crezusem amandoi ca povestea asta e mai incapatanata decat restul lumii, dar lumea doar a ras de noi si si-a vazut de treaba. Cand te-ai hotarat sa pleci, n-am alergat dupa tine. Si nu fiindca nu te mai voiam, si pentru ca atunci cand tii la cineva, il lasi naibii in pace sa se loveasca singur cu capul de sus, daca asta vrea.

Anii s-au scurs fara niciun zgomot. Intr-o dimineata de toamna, m-am trezit cu tine coborand dintr-o trasura boiereasca, chiar la drum. Erai mult mai eleganta, mai aranjata, se vedea ca ai dat de bani. Dar in ochi aveai exact aceeasi oboseala pe care o lasasesi in urma in ultima zi. Te-ai oprit cateva clipe in fata portii mele, nehotarata.

– Tot aici stai?

– Pai unde altundeva sa ma duc?

Ai zambit un pic stramb.

– Credeam ca te-ai dus de aici.

– Pai de ce sa plec? Pleci cand n-ai pe cine mai astepta, dar eu tot aici am ramas.

Ai lasat ochii in jos si abia atunci ti-am vazut verigheta pe deget. Nici macar nu m-a durut; se consumase dracului toata durerea in anii astia. Ramasese doar o liniste ciudata, ca dupa o furtuna mare care a maturat totul.

– Esti fericita macar? am intrebat-o.

Ai inchis ochii o secunda.

– Lasa intrebarile astea, ca n-are cine sa-ti raspunda la ele.

Am mers incet, unul langa altul, pana la marginea dealului. Niciunul nu scotea o vorba. Jos, valea era ingropata complet in ceata.

– Am crezut ca pot sa trec peste, ai zis tu in soapta.

– Si eu am crezut la fel.

– Am gresit amandoi.

– Nu, n-am gresit.

Te-ai intors spre mine, destul de mirata.

– Cum adica? N-a pierdut iubirea noastra?

– Nu iubirea a pierdut, si noi doi am fost prosti.

Atunci ai inceput sa plangi, dar fara zgomot, cum plang oamenii mandri cand isi dau seama ca nu mai au pentru ce sa se bata cu pumnul in piept.

– Daca m-as intoarce acum? m-ai intrebat.

M-am uitat la cer. Norii fugeau pe deasupra noastra stransi de furtuna, fara sa ceara voie nimanui.

– Nu te-ai intoarce.

– De unde stii tu ce-as face?

– Fiindca nu te mai intorci cand pleci de buna voie, doar ca sa le arati tu alora ceva. Te intorci doar daca te da cineva afara, dar tu ai plecat singura, din ambitie.

N-ai mai zis nimic. Am inteles atunci ca viata te pusese la pamant, dar tot batoasa ramasesesi. Cand te-ai urcat inapoi in trasura, n-am schitat niciun gest sa te opresc. Te-am privit lung, pana cand rotile au lasat doar praf in urma si te-ai pierdut dupa cotul drumului.

In seara asta am urcat din nou pe dealul ala al nostru. Vantul batea de rupea pamantul, mai tare ca niciodata. Si mi s-a parut, pentru o clipa, ca nu-ti mai striga numele prin tufele uscate. Parca-l plangea. Se pare ca sunt unele legaturi de care nu scapi nici daca vrei, raman deschise ca o usa uitata in bataia crivatului. Si vantul ala continua sa intre in casa an de an, doar ca sa-ti aduca aminte ca degeaba sunteti la distanta, ca tot acolo va e gandul.