M-am apucat sa-ti scriu in seara in care mi-a fost clar ca n-o sa te mai vad. Si nu pentru ca plecasei undeva departe, plecarile de tot sunt mai usor de dus, au o gara, un tren, o usa inchisa, au o logica a lor. Mult mai greu e cand omul ramane in acelasi oras cu tine, la cateva strazi distanta, dar prapastia dintre voi e deja mai mare decat distanta dintre doua continente.

Am scris prima fraza de vreo zece ori pe foi diferite... „Te iubesc”. Am rupt foaia de fiecare data. Era adevarat, dar nu mai folosea la nimic. Am incercat altfel, „Te-am pierdut”. Am rupt-o si pe aia. Nu te pierdusem de ieri pana azi. Te pierdusem incet, zi de zi, pe nesimtite, si cred ca nici nu exista cuvinte pentru genul asta de pierdere care se intampla fara niciun zgomot.

Mi-am adus aminte de prima noastra intalnire. Nu-mi mai aminteam exact chipul tau de atunci, si felul in care ai ras cand ti-am varsat din greseala cafeaua pe maneca. Am fost convins atunci ca un om care poate sa rada asa n-o sa-mi faca niciun rau vreodata. Mare prost am fost. Cat de putin stim, de fapt, despre oamenii de langa noi. Sau despre noi insine.

Ultima data cand ne-am vazut, stateai in fata mea cu o liniste care ma speria. Mi-ai spus direct, „Nu vreau sa te mint”. Iar eu ti-am zis sa n-o faci. „Nu te mai iubesc asa cum te iubeam inainte.” Nici acum nu stiu de ce dracului m-a lovit atat de tare cuvantul ala, „asa”. In amaratul ala de „asa” era, de fapt, toata prabusirea noastra.

Te-am intrebat daca e vorba de altcineva si ai zambit cu o tristete care m-a lasat fara replica. „Nu. E vorba doar despre o femeie care nu mai are nicio legatura cu cea pe care ai cunoscut-o tu.” Atunci mi-a venit impulsul absurd sa incep sa te contrazic, sa stau sa-ti explic eu tie cine esti. Ce penibil. Cand esti indragostit, ai impresia proasta ca o cunosti pe ea mai bine decat se stie ea insasi.

Am plecat fara sa ma mai uit inapoi. Si nu din mandrie, si de frica. Mi-era groaza ca daca te vad plangand, o sa raman naibii acolo si o să ne condamnam amandoi la o relatie tinuta in viata doar de amintiri.

Au trecut luni bune de atunci. Intr-o dupa-amiazaza, te-am zarit din intamplare pe partea cealalta a strazii. Mergeai incet, printre oameni. Nu pareai nici mai fericita, dar nici mai trista decat de obicei. Erai doar... mult mai departe. Atunci m-a izbit o chestie pe care n-o gasesti in nicio carte, nu omul de langa tine te distruge, si fix imaginea lui pe care refuzi s-o arunci la gunoi dupa ce el s-a schimbat de tot.

In seara asta am deschis sertarul si am scos scrisoarea aia veche. Am citit-o pana la capat si mi-am dat seama ca textul ala nici nu era despre tine. Era despre un barbat care refuzase prea multa vreme sa accepte realitatea. Iubirea se termina cand unul ramane blocat in trecut, cu o amintire in brate, iar celalalt invata, fara sa zica nimic, sa-si vada de viata fara el.

Am impaturit foaia la loc, cu grija. N-am ars-o, dar nici n-o s-o trimit vreodata. Unele scrisori n-au nicio treaba cu cel care ar trebui sa le primeasca. Sunt doar modul tau de a recunoaste, dupa atata timp, adevarul ala pe care n-ai avut curajul sa ti-l spui cand inca mai puteai repara ceva.