Cand a iesit din zona birourilor, primul lucru pe care l-a vazut a fost lumina de la capatul holului. Usa ramasese intredeschisa, exact cum o lasa de obicei. A batut scurt, cu degetele in toc, doar asa, sa nu intre peste ea.

– Mai deranjez?

Ea nici nu s-a intors, o tinea pe-a ei cu tastatul.

– Daca spuneam „da”, tot intrai.

– Probabil.

Abia atunci a lasat laptopul si s-a lasat pe spate in scaun.

– Macar esti sincer.

El a intrat, dar a lasat usa doar pe jumatate inchisa, intr-o ezitare ciudata.

– Vezi? Inca mai am un pic de bun-simt.

Ea a ras scurt, neincrezatoare.

– Asta ramane de discutat.

Pe birou era o ceasca de cafea bauta aproape de tot si o foaie plina de chestii taiate cu pixul, o lista lunga de sarcini bifate la repezeala.

– Chiar mai lucrezi? a intrebat el, uitandu-se la foile alea.

Ea s-a mai uitat o data la monitor, apoi s-a intors direct spre el, cu bratele incrucisate.

– Nu. Ma prefac de vreo douazeci de minute.

– Atunci suntem doi.

S-a facut liniste in birou, amorteala aia de dupa program. El a facut cativa pasi si s-a rezemat cu mainile de marginea mesei, chiar in fata ei.

– Ai obosit.

– Se vede asa de tare?

– Se vede ca te gandesti la altceva.

Ea l-a privit lung, pret de cateva secunde, de parca voia sa vada daca chiar vorbeste serios.

– Si daca ai dreptate?

– Atunci n-ar trebui sa mai stai aici.

Un zambet mic i-a aparut in coltul gurii.

– Dar uite ca nu plec.

– De ce?

Ea a ridicat din umeri.

– Pentru ca, de fiecare data cand ma hotarasc sa-mi iau geanta si sa plec, apari tu.

El a izbucnit intr-un ras scurt, luat prin surprindere.

– Asta suna aproape ca o acuzatie.

– Nu e.

– Atunci ce e?

– Doar o constatare.

Exact atunci a inceput si ploaia, direct cu stropi mari izbiti in geam. Ea s-a ridicat, s-a dus la fereastra si el s-a luat dupa ea, fara sa mai zica nimic. Au ramas acolo, umar langa umar, uitandu-se la farurile de jos si la luminile orasului care se vedeau incetosate prin darele de apa.

– Stii ce-mi place mie la serile astea? spuse ea, fara sa se intoarca spre el.

– Ce?

– Ca biroul asta arata complet diferit cand nu mai e nimeni pe holuri.

El a dat usor din cap, privind-o in reflexia geamului.

– Si oamenii arata altfel.

Ea a intors capul spre el.

– La cine te referi?

– La noi.

Ea a zambit, dar n-a raspuns imediat. A lasat pauza aia sa se lungeasca.

– Ziua vorbim doar despre clienti, rapoarte, termene...

– Iar acum?

– Acum nu mai am nicio idee despre ce ar trebui sa vorbim.

El s-a uitat la ea si n-a mai zis nimic o secunda, ca se auzea doar vajaitul de la aerul conditionat.

– Poate ca tocmai asta e ideea.

Ea si-a muscat usor buza de jos, gandindu-se.

– E ciudat.

– Ce anume?

– Ca n-ai facut nimic special.

– Sper ca asta nu-i o critica.

Ea a ras incet.

– Nu, nu e.

S-a dat un pas mai aproape. Foarte putin, dar destul cat sa vorbeasca aproape in soapta.

– Doar ca... in ultimele saptamani, ai inceput sa-mi lipsesti chiar si atunci cand erai la doua usi distanta.

El n-a raspuns pe loc. Parca-i era frica sa nu strice naibii tot momentul daca zicea ceva prea repede.

– Mi se intampla exact acelasi lucru.

Ea l-a privit adanc, direct in ochi.

– Atunci avem o problema.

– De ce?

– Pentru ca maine dimineata o sa ne vedem iar.

– Da.

– Si o sa ne purtam de parca discutia asta n-a existat.

El a zambit stramb.

– Crezi ca mai putem?

Ea s-a mai uitat in ochii lui cateva secunde, apoi a clatinat usor din cap.

– Nu.

Si, pentru prima data in toata seara aia, niciunul n-a mai incercat sa caute vreo replica mai buna ca sa sparga tacerea.