„Cinci minute si plecam.” Pe grupul de comunicare de la birou aparuse deja mesajul ala clasic de final de zi, urmat de cateva emoticoane obosite. Toata lumea strangea, se auzeau fermoare si scaune tarate pe parchet. „Ne vedem maine”, am zis in graba, am trantit laptopul, mi-am luat geaca de pe scaun si am iesit pe hol spre lift, cu gandul doar la patul de acasa.

Abia cand am ajuns in fata usilor de la lift mi-am dat seama ca am facut-o de oaie: uitasem incarcatorul in priza, sub birou. M-am intors injurand printre dinti si cand am intrat pe culoar, am vazut ca lumina din biroul ei era inca aprinsa, singura de pe tot etajul. Am batut scurt in usa si am impins-o cu umarul. Ea a ridicat privirea din foi, putin mirata.

– Ai uitat ceva? ma intreaba ea, lasandu-se pe spatarul scaunului.

– Cam asa ceva, zic, si dau sa merg spre masa mea.

– Incarcatorul, nu? si rade de mine, ca stia ce zapacit sunt.

– Normal, zic, doar ma stii cum functionez.

– Nu pe el il stiu, pe tine te cunosc, mi-a trantit-o ea direct, cu un zambet ciudat, de m-a blocat un pic in pragul usii.

N-am mai zis nimic. Am intrat in birou, mi-am bagat incarcatorul in buzunar si m-am rezemat de marginea mesei, fara sa mai fac vreun gest de plecare. Ea a impins laptopul mai incolo, parca usurata ca are o scuza sa ia o pauza.

– Mai stai doua minute?

– Pot, zic. Oricum trenul meu are mereu intarziere.

S-a lasat o liniste din aia ciudata, dar buna. Liniste de oameni care au creierul prajit dupa zece sedinte, mailuri si clienti dificili, dar care s-au obisnuit atat de mult unul cu altul in lunile astea, ca nu mai aveau nevoie de umplutura. Ea invartea o cana goala de cafea pe birou si se uita la mine de parca astepta sa zic eu primul ceva.

– Ti s-a parut si tie o zi ciudata azi? ma intreaba, schimband directia.

– De ce?

– Pai parca n-am apucat sa schimbam doua vorbe de dimineata. Fiecare cu treaba lui, parca eram straini.

– Pai tocmai de-aia m-am intors, zic eu si ridic din umeri.

Ea m-a privit cateva secunde, parca incercand sa isi dea seama daca glumesc sau vorbesc serios.

– Si eu care credeam ca ai venit dupa incarcator, zice ea si rade incet.

– Da, si eu am crezut la fel cand am plecat de la lift.

– Esti praf la scuze, sa stii.

– Destul de praf, recunosc.

I-a picat masca aia de complizenta pe care o purtam toti la birou de la 9 la 5 si a zambit altfel, mai cald. Exact atunci a inceput sa bata si ploaia in geam — intai rar, cu stropi mari, apoi s-a pornit un potop de-abia mai vedeai strada. Ea s-a ridicat si s-a apropiat de fereastra, privind luminile orasului.

– Imi place ploaia cand sunt inauntru si la caldura, zice ea cu voce mai joasa.

– Mie imi place doar cand n-am unde sa ma grabesc, zic si ma duc langa ea, privind strada de la etajul patru.

Am ramas acolo, umar langa umar, lipiti de sticla. Jos, pe bulevard, masinile lasau dare de faruri prin balti, iar oamenii fugeau rupand pamantul spre subteran, cu umbrelele smucite de vant. Sus la noi, la etajul patru, se auzea doar aerul conditionat. Parca ne decuplase cineva de la restul lumii.

– Stii ce mi se pare aiurea? spuse ea deodata, fara sa se intoarca spre mine. Toata ziua stau cu ochii pe ceas si astept sa se faca ora de plecare. Si cand in sfarsit pot sa plec acasa... parca mai gasesc eu cate un motiv tampit sa mai raman un pic pe aici.

– Credeam ca doar mie mi se intampla prostia asta, zic si zambesc, privind reflexia ei in geam.

– Nu, nu esti singurul.

Ne-am intors capul in acelasi timp si ne-am uitat unul la altul cateva clipe. N-aveam nicio replica desteapta la mine. Ne-am uitat unul la altul si atat. Dupa opt luni in care vorbisem doar despre tabele, bugete si termene-limita, tot ce conta cu adevarat ramasese blocat undeva la mijloc, intre birourile noastre, si niciunul n-avea curaj sa puna mana pe el. Ea a oftat usor, parca trezindu-se la realitate.

– Maine o luam de la capat cu sedinta de la noua.

– Da, din pacate.

– Probabil o sa ne comportam ca si cum seara asta nici n-a existat si o să fim iar formali.

– O sa incerc sa joc rolul, zic si rad scurt.

– Doar o sa incerci? ridica ea o spranceana, amuzata.

– Sincer, nu promit ca o sa-mi iasa prea bine de data asta.

Isi lua geanta de pe scaun, si-a aranjat gulerul la haina si s-a oprit langa usa, asteptandu-ma.

– Hai, ca daca mai stam sa filozofam zece minute, pierdem amandoi ultimul tren si dormim pe canapeaua de la receptie.

Am stins lumina din birou, am iesit pe hol si am tras usa dupa mine.

– Si daca-l pierdem, ce are? zic eu la misto in timp ce mergeam spre lift.

S-a intors spre mine peste umar, a ras scurt si mi-a zis, apasand pe butonul de chemare:

– Lasa, ca daca-l pierdem, gasim noi alta minciuna ca sa mai ramanem peste program si maine.