Prima data cand l-am vazut pe hol, nici nu m-am gandit ca o sa-l tin minte. Era genul ala de om care nu intra niciodata intr-o camera ca sa se dea mare sau sa fie bagat in seama. Dimpotriva. Statea mai mereu retras, vorbea putin si asculta mult, dar tocmai de asta iti sarea in ochi. Am trecut unul pe langa altul pe culoar, fiecare cu ochii in telefon si cu mintea in alta parte. Ne-am aruncat un „buna” scurt, din mers, si aia a fost.

Vreo doua saptamani mai tarziu, m-am trezit ca incepusem sa-i recunosc pasii. Nu fata, nu vocea, si fix mersul ala al lui egal, fara nicio graba. Il auzeam venind inainte sa-l vad si, fara sa vreau, imi luam ochii din monitor. Prima data am crezut ca-i o coincidenta, a doua oara m-am enervat pe mine ca sunt atent la prostii, iar a treia oara am lasat-o balta si n-am mai cautat nicio explicatie.

Intr-o seara, cladirea ramasese aproape goala. Ploaia batea marunt in geamurile mari ale etajului, iar luminile orasului lasau dare lungi pe podeaua lucioasa. Mi-am inchis laptopul, dar n-am plecat; am ramas doar asa, cu palmele sprijinite de birou, privind in gol. Am auzut usa deschizandu-se in spate, dar n-am intors capul.

– Ai ramas si tu, a zis el, cu o voce destul de calma.

– Se pare ca da.

– Lucrezi?

Am zambit un pic stramb.

– Nu prea, mai mult ma fac ca am treaba.

El a facut cativa pasi si s-a oprit aproape de biroul meu.

– Eu ma uit la acelasi document de douazeci de minute si nu inteleg nimic.

– Stai linistit, eu sunt asa de aproape o jumatate de ora.

Ne-am uitat unul la altul si-am inceput sa radem ca prostii. S-a mai taiat un pic din aerul ala ciudat dintre noi, dar na, n-a tinut mult chestia asta.

– Pot sa te intreb ceva? a spus el, dupa ce ne-am potolit.

– Daca nu-i despre calcule si bugete, da.

– De ce ramai mereu ultimul pe etaj?

M-am intors cu fata spre geam.

– Pentru ca imi place linistea.

El a tacut o clipa, uitandu-se la mine.

– Nu-i chiar tot adevarul, nu?

Mi-am muscat usor buza, prinzandu-ma ca n-are rost sa o mai scald.

– Nu.

– Atunci?

Am lasat o mica pauza inainte sa-i raspund, ca nici eu nu stiam cum sa o zic.

– Pentru ca ziua sunt prea multi oameni pe aici. Prea multe priviri, prea multa agitatie, toata lumea alearga undeva.

El a dat usor din cap, de parca ma intelegea perfect.

– Iar seara?

– Seara mai pot sa si respir.

Si n-as fi stiut sa spun daca ma refeream la cladirea goala sau la faptul ca era el acolo, dar nici nu mai conta. El s-a apropiat de geam, iar afara ploaia incepuse sa se inteteasca.

– Stii ce mi se pare bizar? a intrebat el, privind bulevardul ud de jos.

– Ce anume?

– Ca n-am lucrat niciodata la niciun proiect important impreuna, nicio echipa.

M-am intors spre el.

– Si totusi ai impresia ca te cunosc de o viata, nu?

– Exact.

S-a facut iar o liniste intre noi, dar din aia calda, in care niciunul nu voia sa strice momentul prea repede. Mi-am incrucisat bratele la piept, rezemat de perete.

– Cred ca oamenii se indragostesc mai intai de chestiile mici, de toate prostiile.

El a zambit, intorcand capul spre mine.

– Cum ar fi?

– Felul in care razi fara sa-ti dai seama. Sau cum iti lasi cana de cafea exact in acelasi loc de pe masa in fiecare dimineata. Sau faptul ca iti ceri scuze unei plante de pe hol dupa ce o lovesti din greseala cu geanta.

El a ras, pe bune de data asta.

– Ai observat asta?

– Am observat mult mai multe decat ar fi trebuit, sa stii.

Replica asta l-a facut sa taca un pic. Nu de alta, dar ma simteam si eu exact la fel si parca m-a prins.

– Si tu? l-am intrebat, privindu-l de jos.

– Eu ce?

– Ce-ai observat la mine?

El si-a trecut o mana prin par, stanjenit. Facea gestul asta de fiecare data când nu stia cum sa spuna o chestie mai serioasa.

– Ca iti legi parul intr-un mod ciudat doar cand esti super concentrat pe un raport. Ca nu bei niciodata ultima gura de cafea din cana, o lasi mereu acolo. Si ca atunci cand ai emotii, iti invarti inelul pe deget fara sa-ti dai seama.

Am lasat ochii in jos, dar nu fiindca m-as fi rusinat, si pentru ca era prima data cand simteam ca cineva ma priveste cu atata atentie, fara sa ceara nimic de la mine.

– E periculos, am spus aproape in soapta.

– Ce anume?

– Sa te vada cineva asa de bine, cu toate tabieturile tale.

S-a prins din prima. Nu era vorba despre cum aratam, si despre micile chestii pe care le ascunzi de restul lumii fara sa vrei.

– Poate, a raspuns el.

– Si atunci de ce mai continui sa fii atent?

A zambit foarte usor, facand un pas mai aproape de mine.

– Pentru ca atunci cand te uiti cu adevarat la cineva, incepi sa vezi lucruri pe care nici macar el nu le stie despre sine.

Am inchis ochii o secunda. Nu era vreo declaratie siropoasa, si doar adevarul ala brut care pica greu. Afara ploaia incepuse sa se potoleasca, lasand doar dare mari pe sticla si luminile orasului amestecate prin balti.

– Maine dimineata, am zis cu jumatate de gura, o sa intram iar in sala aia mare de sedinte.

– Da.

– O sa vorbim despre cifre, proiecte si termene-limita de rahat.

– Exact asa o sa fie.

Am zambit.

– Si nimeni de pe etaj n-o sa aiba habar ca cea mai lunga discutie a noastra n-a avut nicio legatura cu munca.

El m-a privit lung, inainte sa-si ia geaca de pe scaun.

– Lasa, ca unele lucruri cresc mai bine atunci cand nu sunt la vederea tuturor.

Am dat usor din cap, resemnat si cald. Nu mai era absolut nimic de adaugat. Ma gandesc ca pana la urma nici nu-ti trebuie cine stie ce chestii. E de ajuns sa vezi ca cineva observa cand taci, in timp ce restul lumii te asculta doar cand ai ceva de zis.