Liftul se opri cu un barait scurt si usile se deschisera lenes. Holul era complet gol, si cand am iesit, m-am uitat instinctiv spre biroul ei. Lumina era aprinsa. Am zambit ca un prost, singur pe coridor, si am batut usor in toc.

– Inca aici?

Ea a ridicat ochii din monitor, frecandu-se la tample.

– Nu ma judeca.

– Nu indraznesc.

A inchis laptopul dintr-o smucitura si s-a lasat pe spate in scaun.

– Cred ca am ajuns in punctul in care ma uit la acelasi e-mail de un sfert de ora si nu inteleg nimic.

– Stai linistita, eu am recitit un raport de trei ori si inca n-am aflat ce scrie in el.

A izbucnit in ras, mai mult de oboseala.

– Bine, macar nu sunt singura nebuna de pe etaj.

El a intrat in birou si a ramas sprijinit de usa, cu mainile in buzunare.

– Pot sa te intreb ceva?

– Depinde.

– De ce ramai mereu ultima?

Ea s-a gandit cateva secunde, jucandu-se cu un pix.

– Pentru ca aici e liniste.

– Nu cred.

Ea l-a privit curioasa, cu o spranceana ridicata.

– Atunci de ce?

– Pentru ca stii ca mai raman si eu.

N-a raspuns imediat. Si-a lasat privirea in podea o secunda, apoi a zambit in coltul gurii.

– Te-ai prins cam tarziu.

– Adica?

– Credeam ca era evident.

S-a lasat o tacere din aia mai grea intre ei, care nu mai era deloc confortabila, si cerea dracului un raspuns clar. El a facut cativa pasi pana la birou si s-a oprit chiar in fata ei.

– De cand?

Ea s-a ridicat si s-a rezemat de marginea mesei.

– Nu stiu exact.

– Incearca.

Ea a ras incet, uitandu-se in alta parte.

– Din ziua in care ai venit cu doua cafele si mi-ai spus foarte serios ca una e a ta... dar ca sperai sa ma convingi sa o beau eu.

El si-a trecut o mana prin par, stanjenit.

– A fost o replica destul de proasta.

– Foarte proasta. Si totusi am luat cafeaua.

– Pentru ca nu era vorba despre cafea, nu?

El s-a uitat la ea o secunda, s-a simtit un pic dat peste cap, dar a lasat-o asa.

– Nici pentru mine, sa stiu.

Exact atunci a inceput sa ploua afara, cu stropi marunti care izbeau ritmic in geamurile mari. Ea s-a intors si s-a apropiat de fereastra, iar el s-a luat dupa ea, fara sa mai zica nimic. Au ramas acolo, umar langa umar, uitandu-se prosteste la farurile de jos si la luminile orasului care se vedeau incetosate prin darele de apa.

– Stii ce-mi place mie la serile astea? spuse ea, fara sa se intoarca spre el.

– Ce?

– Ca biroul asta arata complet diferit cand nu mai e nimeni pe holuri.

El a dat usor din cap, privind-o in reflexia geamului.

– Si oamenii arata altfel.

Ea a intors capul spre el.

– La cine te referi?

– La noi.

Ea a zambit, dar n-a raspuns imediat. A lasat pauza aia sa se lungeasca.

– Ziua vorbim doar despre clienti, rapoarte, termene...

– Iar acum?

– Acum nu mai am nicio idee despre ce ar trebui sa vorbim.

El s-a uitat la ea si n-a mai zis nimic o secunda, ca se auzea doar vajaitul de la aerul conditionat.

– Poate ca tocmai asta e ideea.

Ea si-a muscat usor buza de jos, gandindu-se.

– E ciudat.

– Ce anume?

– Ca n-ai facut nimic special.

– Sper ca asta nu-i o critica.

Ea a ras incet.

– Nu, nu e.

S-a dat un pas mai aproape. Foarte putin, dar destul cat sa vorbeasca aproape in soapta.

– Doar ca... in ultimele saptamani, ai inceput sa-mi lipsesti chiar si atunci cand erai la doua usi distanta.

El n-a raspuns pe loc. Parca-i era frica sa nu strice naibii tot momentul daca zicea ceva prea repede.

– Mi se intampla exact acelasi lucru.

Ea l-a privit adanc, direct in ochi.

– Atunci avem o problema.

– De ce?

– Pentru ca maine dimineata o sa ne vedem iar.

– Da.

– Si o sa ne purtam de parca discutia asta n-a existat.

El a zambit stramb.

– Crezi ca mai putem?

Ea s-a mai uitat in ochii lui cateva secunde, apoi a clatinat usor din cap.

– Nu.

Si, pentru prima data in toata seara aia, niciunul n-a mai incercat sa caute vreo replica mai buna ca sa sparga tacerea.