Cand am intrat, ea nici macar nu a ridicat privirea. Continua sa rasfoiasca un dosar pe care, era destul de clar, nu-l mai citea de minute bune; intorcea paginile mecanic, doar de dragul de a face ceva.

– Inca aici?

Abia atunci a inchis dosarul si l-a impins intr-un colt.

– Cred ca am uitat sa mai plec.

– Sau ai amanat intentionat.

I-a aparut un zambet scurt in coltul gurii.

– Exista vreo diferenta?

N-am vrut sa raspund la repezeala. Mi-am lasat geaca pe spatarul unui scaun si am ramas in picioare, uitandu-ma prin camera. Biroul arata complet altfel dupa opt seara. Ziua era balamucul ala cu telefoane, certuri si pasi grabiti pe hol, dar acum pana si lumina parea mai moale, mai asezata. Din strada urca doar fasaitul ploii.

Ea s-a ridicat de pe scaun si s-a dus spre geam.

– Imi place orasul asa, a spus ea. Cand nu mai incearca sa para important.

M-am dus si m-am oprit chiar langa ea.

– Poate pentru ca nici oamenii nu mai incearca dupa ora asta.

M-a privit un pic surprinsa.

– Crezi?

– Pai dupa o zi intreaga, oboseala ne da jos toate mastile.

A tacut cateva secunde, privind in gol.

– De asta vorbim mai usor dupa program?

– Posibil.

S-a lasat o liniste buna intre noi. Nu era prima seara in care ramaneam amandoi singuri in cladire, dar cumva niciuna nu semanase cu alta. La inceput o ardeam doar pe discutii de munca, dar incet-incet am trecut la filme, la cartile pe care nu le mai terminam niciunul, la cafeneaua aia amarata din colt unde era cafeaua proasta, dar unde ne opream mereu in diminetile reci. Habar n-am cum, dar ajunsesem sa ne stim toate maruntisurile pe care colegii de pe etaj nu le observau niciodata.

Eu stiam ca ea isi strange parul intr-un coc ciudat doar cand e cu adevarat concentrata pe un calcul complicat. Ea stia ca eu imi invart o verigheta imaginara pe deget atunci cand imi caut cuvintele, desi nu fusesem casatorit in viata mea. Detalii complet neimportante pentru restul lumii, dar fix genul de prostii care iti raman in minte.

– Stii ce m-a speriat cel mai tare la inceput? m-a intrebat ea, fara sa-si ia ochii de la geam.

– Ce?

– Ca am inceput sa-ti recunosc pasul pe hol.

Am ras scurt.

– Eu iti recunosc felul in care inchizi usa.

S-a intors imediat spre mine.

– Serios?

– Da. Niciodata n-o inchizi de tot. Iti ramane mereu asa, un deget deschisa.

S-a intors cu totul spre usa si s-a uitat la ea. Era exact cum ziceam, lasata un pic libera.

– Nici n-am bagat de seama vreodata.

– Eu te urmaresc cu chestia asta din ianuarie, am zis si-am zambit.

M-a privit pret de cateva secunde, incercand sa ma citeasca.

– De ce naiba ai fost atent la o prostie ca asta?

– Nu cred ca era vorba despre usa, de fapt.

A lasat ochii in jos. Intelesese perfect ce voiam sa spun.

Afara ploaia se intetise de-a binelea. Picaturile desenau dare lungi pe geam, iar luminile farurilor de jos se topeau prin sticla.

– Mi se pare ciudat, a zis ea dupa un timp.

– Ce anumee?

– Ca nu s-a intamplat nimic intre noi.

Mi-am incrucisat bratele la piept, rezemat de perete.

– Si totusi vorbim de parca s-ar fi intamplat deja prea multe.

A ras incet, dandu-mi dreptate.

– Exact.

Telefonul ei a inceput sa vibreze pe birou, luminand scurt camera. Un mesaj. N-a facut niciun gest sa-l ia, iar ecranul s-a stins singur dupa cateva secunde.

– Nu te uiti?

– Mai tarziu.

– Important?

A ridicat din umeri, nepasatoare.

– Probabil.

– Si totusi ramai pe baricade.

– Da.

M-am uitat spre bulevardul ud de jos.

– De ce?

A ezitat un pic, de parca voia sa sune bine ce zice.

– Pentru ca aici nu mai am nicio graba.

N-am mai zis nimic. Am lasat-o sa continue.

– Ziua fug dintr-o sedinta in alta, ma uit la ceas din zece in zece minute si sunt mereu in priza. Dupa opt seara... pur si simplu nu mai am chef de asta.

– Pentru ca e gol biroul?

A clatinat usor din cap, privind direct la mine.

– Nu. Pentru ca stiu ca, la un moment dat, o sa apari tu pe usa.

Am zambit ca un prost, fara sa vreau.

– Ai observat si tu?

– Ce?

– Ca de cateva luni gasim cele mai proaste scuze doar ca sa mai lungim timpul pe aici.

A izbucnit intr-un ras scurt, din ala cu pofta.

– Ultima data ai venit sa-mi ceri un capsator.

– Pai aveam nevoie.

– Aveai unul exact pe biroul tau, l-am vazut.

– Stiu.

– Stiu si eu.

Am ras amandoi si parca s-a mai dus din tensiunea aia dintre noi.

– Cred ca asta imi place cel mai mult la tine, a spus ea, mai linistita.

– Ca inventez scuze de doi bani?

– Nu.

M-a privit lung, cu o privire calda.

– Ca langa tine nu trebuie sa par altcineva decat sunt.

Mi-am lasat privirea in jos.

– Sa stii ca si mie mi-ar fi prea obositor sa joc vreun rol cu tine.

– Exact asta voiam sa aud.

S-a facut iar liniste, dar din aia faina, in care simti ca nu mai esti singur pe etaj.

– Maine dimineata o sa ne intersectam pe hol, a zis ea, stricand un pic momentul.

– Da.

– O să ne dam binețe politicos si o sa vorbim despre sedinta de la noua, despre bugete si rapoarte de rahat.

– Cel mai probabil.

– Si nimeni de pe etaj n-o sa aiba habar ca, in fiecare seara, orasul asta arata complet diferit cand il privim de la fereastra asta.

Am privit-o cum isi aranja gulerul camasii.

– Poate ca unele lucruri sunt mai faine tocmai pentru ca nu stam sa le explicam.

S-a apropiat si mai mult de geam, urmarind stropii cu degetul pe sticla.

– Sau pentru ca nu trebuie grabite.

De data asta, niciunul nu s-a mai uitat spre ceas si niciunul n-a mai facut vreun pas spre lift.