Ceasul din turnul vechi batuse de mult miezul noptii, iar sunetul se stinsese rapid in aerul inghetat al iernii. In biblioteca mea, inconjurat de mii de volume legate in piele, ma simteam ca un rege intr-un regat al umbrelor si al secretelor inutile. Singura sursa de lumina era un opait mic, a carui flacara tremura la fiecare curent de aer care reusea sa treaca prin crapaturile ferestrelor. Cautam de saptamani intregi raspunsul la o singura intrebare, o formula ascunsa pe care un alchimist din secolul trecut o lasase codificata intr-un tratat despre degradarea materiei.

Ambitia mea nu cunostea nicio opreliste morala. Refuzam sa accept ca mintea umana, capabila sa inteleaga miscarea stelelor si secretele pamantului, trebuie sa se incline in fata mortii si sa accepte uitarea. Credeam ca distrugerea tesuturilor este doar o eroare de calcul, o imperfectiune pe care stiinta o poate corecta daca are destul curaj sa priveasca dincolo de granitele impuse de traditie si credinta. Pentru mine, cimitirele nu erau locuri de odihna, si depozite de resurse uitate, iar trecutul era doar o materie prima ce astepta sa fie modelata din nou.

Dupa ore de cautari sterile, degetele mele s-au oprit pe o coperta care parea facuta dintr-un material ciudat, prea fin si prea rece pentru a fi piele de animal. Cand am deschis cartea, un miros greu, de pamant reavan si flori uscate, a umplut incaperea. Paginile erau acoperite de desene ciudate, schite ale sistemului nervos impletite cu simboluri geometrice bizare. In centrul ultimei pagini, scris cu o cerneala neagra si lucioasa, se afla un singur paragraf care explica cum se poate capta ultima scanteie de constiinta a unui om inainte ca ea sa se piarda definitiv in neant.

Citind acele randuri, o bucurie salbatica mi-a cuprins sufletul. Aveam in sfarsit cheia. Am ridicat privirea catre bustul de marmura din coltul camerei, ce il infatisa pe singurul meu prieten, cel care murise in bratele mele cu doar o luna in urma si a carui pierdere ma aruncase in aceasta cautare disperata. Am crezut ca pot repara nedreptatea sortii si ca ii pot aduce inapoi sclipirea din ochi, folosind cunostintele pe care tocmai le descoperisem.

Insa, pe masura ce entuziasmul initial se stingea, o realizare cruda a inceput sa isi faca loc in mintea mea. Pentru a pune in practica formula, aveam nevoie de ceva ce nu se putea gasi in carti sau in laboratoare. Aveam nevoie de acceptarea celeilalte parti. Am privit manuscrisul si am inteles capcana teribila a acestei descoperiri. Chiar daca as fi reusit sa aduc inapoi acea scanteie, ceea ce s-ar fi intors nu ar mai fi fost omul pe care il iubisem, si o constiinta fortata sa traiasca intr-un mecanism stricat, o minte condamnata sa fie prizoniera propriei memorii fara a mai putea simti vreodata caldura vietii.

Un fior rece mi-a strabatut spatele cand am realizat ca adevaratul monstru nu era moartea, si propria mea dorinta de a o stapani. Am inchis cartea cu o miscare brusca si am aruncat-o in jarul slab din semineu. Am privit cum flacarile inghiteau paginile una cate una, transformand in cenusa iluzia ca omul poate fi creatorul propriului sau destin fara a plati un pret infinit. In acea liniste deplina, am inteles ca unele secrete sunt lasate in intuneric nu pentru ca nu pot fi descoperite, si pentru ca lumina lor este prea periculoasa pentru ochii nostri.