Noaptea se lasase peste oras ca o pecingine neagra, stergand contururile caselor si inecand strazile intr-o pasivitate uleioasa. Felinarele cu gaz palpaiau rar, aruncand lumini galbene, bolnave, prin ceata deasa care mirosea a carbune ars si a fluviu statut. Umblam de ore intregi, purtat doar de acel dezgust profund care te face sa cauti locurile cele mai sinistre, sperand ca spectacolul urateniei exterioare va reusi sa amorteasca, macar pentru o clipa, hidoasenia din suflet.

Picioarele m-au purtat spre marginea vechiului cartier al macelarilor, acolo unde casele uitate de proprietari se aplecau unele spre altele ca niste batrani stalciti de boli. M-am oprit in fata unui gang intunecat, de unde razbatea un clinchet fin, regulat, ca si cum cineva ar fi lovit un pahar de cristal cu un ac de argint. Sunetul acela, de o claritate aproape obscena in mijlocul acelei paraze generale, m-a atras inauntru.

Am urcat niste trepte de piatra macinate de umezeala, lipicioase sub talpa, calauzindu-ma doar dupa mirosul greu, ametitor, care inlocuise treptat aerul noptii. Era un amestec violent de opiu, tuberoze trecute si transpiratie rece, parfumul specific al incaperilor unde viata se consuma la lumanare, departe de lumina cruda a zilei.

La capatul coridorului, o usa capitonata cu piele roasa, mulsificata de timp, s-a deschis fara zgomot.

Salonul in care am intrat parea decorat pentru un cult al agoniei. Peretii erau tapetati cu matase purpurie, dar decolorata in fasii lungi, ca pielea decojita a unui animal bolnav. Pe o masa de abanos, printre sticluze de farmacie goale si carti de joc patate, ardea o singura lampa cu petrol, a carei lumina verzuie dadea intregii scene un aer de acvariu mortuar.

Pe un pat inalt, de fier forjat, statea intinsa o silueta masculina. Avea ochii deschisi, dar privirea lui era fixata undeva dincolo de tavan, intr-un punct inert. Pieleen de pe fata ii era atat de intinsa si de transparenta incat i se puteau numara venele albastrui, ca niste radacini otravite ce-i irigau tamplele. Langa el, asezata pe marginea saltelei, o persoana nefiresc de inalta, imbracata intr-o rochie de catifea neagra, lustruita de murdarie la coate, curata cu un cutit mic de argint un fruct putred.

Nu s-a intors spre mine cand am intrat. A continuat sa taie coaja moale, lasand pulpa maronie sa cada pe podea, unde se aduna o balta mica, lucioasa.

"A sosit", a spus ea, iar vocea ei avea tonalitatea joasa, metalica, a unui clopot de biserica auzit de sub apa. "Toti vin aici cand descopera ca speranta este doar o forma mai subtila de tortura."

M-am apropiat fara sa scot o vorba, atras de magnetismul morbid al acelui pat de suferinta. Barbatul intins acolo nu mai era decat o carcasa, un dandy prabusit in propriul plictis, care isi gasise sfarsitul inainte ca inima sa i se opreasca. Pe noptiera, intr-o farfurioara de portelan fin, se aflau cateva lipitori uriase, saturate de sange negru, care se miscau lenes, ca niste degete groase de namol.

Persoana si-a ridicat in cele din urma ochii spre mine. Erau mari, incercanati cu umbre violete, lipsiti de orice sclipire umana, dar plini de o inteligenta rece, satanica. Mi-a intins jumatatea de fruct ramasa, cea neatinsa de putregai, dar care mirosea deja a fermentatie si a ferment.

"Gusta", a soptit ea, iar zambetul ei stramb mi-a aratat niste dinti mici, ascutiti. "Este singurul gust care nu insala. Dulceata descompunerii."

Am luat fructul si am muscat. Sucul cald si amar mi s-a scurs pe barbie, iar in acea secunda am simtit cum toata greutatea cerului de plumb de afara se muta in interiorul meu. M-am asezat pe podeaua murdara, sprijinindu-mi capul de piciorul patului unde barbatul isi traia ultima faza a inertiei. Lampa verzuie a inceput sa palpaie, iar umbrele de pe pereti au inceput sa danseze, prinzand forme de monstri familiari.

In acea camera izolata, printre parfumuri grele si trupuri amortite, am inteles ca frumosul nu apartine celor vii si sanatosi. Adevarata poezie, cea care te rapeste si te consuma pana la os, se gaseste doar in camerele insalubre unde moartea flirteaza cu plictisul, intr-un ecou etern al prabusirii noastre.