Exista un sat pe care nici hartile nu se oboseau sa-l tina minte. Casele stateau inghesuite unele in altele, de parca frigul de afara ar fi avut dinti. In mijlocul lor se ridica o biserica veche, fara turla, fara cruci si fara preot. Avea doar un clopot urias, mancat de rugina, despre care batranii spuneau ca nu mai fusese tras de aproape o suta de ani.

Eu, bineinteles, nu-i credeam. Ajunsesem in vagauna aia intr-o toamna tarzie, luand de buna o legenda despre un ceasornicar disparut. Ultimul lui jurnal vorbea despre un clopot ciudat, care nu vestea moartea oamenilor, si moartea amintirilor; cand suna, cineva era uitat pentru totdeauna. Mi s-a parut o metafora frumoasa. Asta pana in prima noapte.

Pe la doua, m-a trezit un dangat greu, atat de adanc incat am simtit cum imi vibreaza oasele. N-a sunat a metal lovit, si a fost mai degraba un suspin urias care venea direct din maruntaiele pamantului. Dimineata, cand am coborat in sat, liniste totala. Nimeni nu scotea o vorba despre clopot, de parca as fi fost singurul care-l auzise.

Am intrebat o femeie de pe ulita cine locuieste in casa de la marginea padurii. S-a uitat lung la mine si mi-a retezat-o scurt: „Acolo nu e nicio casa”. Dar eu o vazusem clar. Iesea fum pe cos, ferestrele erau lasate deschise, iar in pridvor statea un scaun de lemn care inca se legana singur.

Am pornit intr-acolo. Drumul era ingropat in frunze ude, iar aerul mirosea greu, a lemn putrezit si a ploaie veche. Cand am ajuns, usa era intredeschisa. Inauntru, timpul parea pur si simplu suspendat: pe masa ramasese o farfurie cu paine escata, iar pe perete un ceas incremenit la ora doua. Pe un fotoliu aruncat intr-un colt zacea un palton, de parca omul care-l purtase s-ar fi dezbracat in graba si urma sa se intoarca dintr-o clipa in alta. Doar ca praful de pe el avea grosimea unei ierni intregi.

Intr-un sertar de la birou am dat peste jurnalul ceasornicarului. Ultima pagina era scrisa mizerabil, cu o mana care tremurase tot randul: „Nu clopotul ii ia. Noi ii dam. Cu fiecare bataie uitam cate un mort. Cand ultimul om il va uita pe ultimul mort, clopotul va tacea. Pana atunci trebuie hranit.”

Am zambit stramb. Oboseala si izolarea nasc multe superstitii.

In aceeasi seara, l-am intrebat pe hangiul la care stateam cine a fost, de fapt, ceasornicarul satului. Omul a clipit lung, buimac: „Aici n-a existat niciodata un ceasornicar”. Atunci am simtit cum se rupe ceva in mintea mea. Tineam jurnalul in mana, vazusem casa, citisem fiecare rand cu ochii mei.

Am iesit fugind din carciuma. Casa nu mai era. In locul ei se intindea doar un camp gol, inecat in iarba inalta. Am sapat acolo ore intregi, ca un nebun, pana mi-au sangerat mainile, dar n-am gasit decat o fundatie veche de piatra si un clopot mic, spart. Cand l-am ridicat din tarana, era cald.

In clipa aia, clopotul cel mare din sat a batut din nou. Un singur dangat.

M-am intors la han pe jumatate mort de frica. Oamenii se uitau la mine ca la un strain cazut din cer. Hangiul m-a intrebat nedumerit cine sunt, iar femeia care imi luase banii pe camera a jurat ca nu ma vazuse in viata ei. Pana si calul cu care venisem disparuse de la stalp. Am deschis jurnalul infiorat: toate paginile erau complet albe, mai putin ultima. Pe ea aparuse o singura propozitie proaspata, cu cerneala inca umeda: „Astazi clopotul a mai primit un nume.”

Am fugit de acolo inainte de rasarit si n-am mai privit inapoi. Ani de zile am cautat dovezi, harti, documente, orice care sa arate ca locul ala chiar a existat, dar n-am gasit absolut nimic. Nicio fotografie, niciun act. Uneori reusesc sa ma mint ca totul a fost doar un cosmar sordid. Apoi insa, in noptile lungi si fara vant, aud extrem de clar dangatul ala greu venind dinspre o biserica pe care lumea a uitat-o. Si de fiecare data, pret de cateva secunde bune, ma trec transpiratiile pana imi aduc aminte cum naiba ma cheama.