Amurgul se stingea incet deasupra orasului, lasand in urma o lumina bolnava, de culoarea sulfului, care dadea acoperisurilor de tabla aspectul unor solzi de sarpe urias. Aerul era cald, lipicios, incarcat de praful ridicat de trasurile ce grabeau spre nicaieri si de miasmele grele ale canalelor deschise. Mergeam pe langa zidul lung si cenusiu al unui vechi azil, ascultand suspinele infundate si rasetele stridente care razbateau uneori prin ferestrele cu gratii ruginite. Era simfonia perfecta pentru propria-mi mizantropie.

La capatul strazii, o nisa adanca in zidul de piatra adapostea o batrana care vindea flori. Dar nu erau trandafiri proaspeti sau violete parfumate, si buchete intregi de maci negri, uscati, si imortele palide, ce miroseau a ceara de lumanare si a praf de cripta. Langa ea, pe un scaunel de lemn, statea asezata o persoana tanara, cu pielea de o albeata fosforescenta, de parca nu ar fi vazut niciodata lumina soarelui. Purta o rochie din matase veche, de un verde stins, patata pe la maneci de o substanta inchisa la culoare.

M-am oprit, atras nu de marfa lor sinistra, si de ochii acelei persoane. Aveau marimea si fixitatea unor balti de catran in care se reflecta un cer murdar. Nu era nicio viata in acea privire, doar un plictis mistic, acea plictiseala suverana care distruge imperii si stinge stele.

"Cumparati un buchet pentru logodnica dumneavoastra, domnule", a soptit batrana, cu o voce ca un harait de oase uscate. "Aceste flori nu mor niciodata. Sunt deja moarte."

Tanara s-a ridicat incet, cu miscari mecanice, parca ghidata de fire invizibile. S-a apropiat de mine si mi-a intins un singur potcap de mac negru. Cand degetele ei le-au atins pe ale mele, un fior de gheata mi-a strabatut venele, o senzatie atat de violenta si de placuta in acelasi timp, incat mi s-a taiat rasuflarea. Pe incheietura mainii ei am observat cicatrici adanci, vechi, dispuse in forma de coroana.

"Ea nu are nevoie de flori vii", a spus tanara, privind spre nicaieri. "Florile vii cer apa si lumina. Noi preferam umbra si parfumul greu al lucrurilor care au incetat sa mai spere."

Am urmat-o fara sa cracnesc intr-o curte interioara, ascunsa in spatele tarvei de flori. Era un spatiu patrat, ingust ca un put, unde soarele nu batea niciodata. La mijloc se afla o fantana parasita, plina cu frunze putrede si apa neagra, statuta. Pe marginea ei erau insirate cranii de pasari si sticlute de sticla mata, sigilate cu ceara rosie.

Ne-am asezat pe buza de piatra a fantanii. Ea a scos din buzunarul rochiei o cutie mica de argint, plina cu o pasta verzuie, lucioasa. A luat putina pe varful degetului si mi-a atins buzele. Gustul era pamantos, extrem de amar, dar in cateva clipe, toata realitatea din jur a inceput sa se dizolve intr-o splendoare halucinanta.

Zidurile cenusii au devenit purpurii, iar apa infecta din fantana a inceput sa luceasca precum argintul viu. Batrana din strada parca canta acum un imn liturgic, iar persoana de langa mine, cu chipul ei de cadavru seducator, mi se parea singura divinitate demna de inchinare. Era extazul nascut din venin, acea fericire artificiala si monstruoasa pe care o cauta toti cei care au inteles ca realitatea este doar o inchisoare banala.

Am ramas acolo, imbratisati in intunericul care mirosea a opiu si a pamant umed, doua umbre pierdute intr-un oras bolnav, gustand din plin voluptatea caderii si frumuseatea sinistra a propriei noastre distrugeri.