Nu a fost o zi diferita, si asta era partea care ma deranja cel mai mult. M-am trezit la aceeasi ora. Ea era deja in bucatarie. Cafeaua facuta, cana mea pe masa, exact unde o lasa mereu. Un gest corect, repetat de atatea ori incat devenise reflex.

- Buna dimineata, am spus.

- Buna, a raspuns ea.

Ton normal. Nici mai cald, nici mai rece. M-am asezat si am baut cafeaua fara sa o privesc. Nu din evitarea ei, si dintr-o oboseala pe care nu mai aveam chef sa o analizez. Conversatia noastra ajunsese la un minim perfect. Fara riscuri, fara surprize. Am plecat de acasa cu o senzatie vaga ca am uitat ceva. Nu un obiect, si altceva.

Seara m-am intors. Totul la fel. Doar ca am vazut clar: nu mai era nimic intre noi care sa ceara prezenta celuilalt.

- Trebuie sa vorbim? am intrebat.

- Daca vrei.

- Nu vreau.

- Si atunci?

- Cred ca s-a terminat.

Ea nu s-a mirat. Tacere. Fara intrebari, fara impulsul de a salva ceva.

- De cand?

- De cand nu ne-a mai pasat, a raspuns ea simplu.

Casa era prea in ordine.

- E ciudat, am spus. Nu doare.

- Nu.

- Ar trebui.

- Nu neaparat.

- Macar atat sa fi avut.

- Nu toate sfarsiturile sunt generoase.

Asta m-a facut sa tac. Mi-am luat haina.

- Pleci?

- Da.

- Unde?

- Undeva unde simt ceva.

Am iesit. Ea a ramas pe scaun, privind cana mea goala. Nu a plans. A ramas acolo, intr-o liniste perfecta. Genul de liniste care nu spune nimic si tocmai de aceea nu lasa nimic in urma.