El o intalnea doar seara. Nu din romantism, si din necesitate. Ziua o facea obisnuita, si noaptea o transforma in ceva ce nu putea fi explicat fara sa para ridicol.

Se vedeau intr-o cladire parasita, o fosta capela care isi pierduse credinta. Ea aparea fara zgomot, formandu-se direct din intuneric. Il privea cu o atentie care nu mangaie, si analizeaza. El vorbea despre dor, despre nevoia de a ramane. Ea asculta, zambea uneori, si niciodata nu confirma. Intr-o noapte i-a spus ca o iubeste, fara metafore.

Ea s-a apropiat si l-a atins lung. A fost un gest convingator, pe care el l-a confundat cu adevarul.

- Nu ma cauta ziua, i-a spus ea.

A doua zi a incercat sa o gaseasca, dar nu a raspuns. Tacerea era atat de densa incat se intreba daca nu cumva a inventat totul. S-a intors seara. Ea era acolo, intacta. El a inteles ca relatia lor nu are continuitate, si are doar episode.

Intr-o noapte a ajuns mai devreme. Ea statea in acelasi loc, dar privirea ei nu era pentru el, si era pentru un alt barbat, asezat exact unde fusese el cu o seara inainte. Aceeasi iluzie. Ea l-a observat si nu s-a ferit.

- Nu esti singurul care vine noaptea, a spus ea.

Fara explicatii, fara vinovatie. El a inteles regula locului. Capela nu era un refugiu, si era o scena. A plecat fara sa mai intre. Uneori, trecand pe langa cladire, vede umbrele schimbandu-se inauntru. Are impulsul sa intre, dar nu pentru ea, si pentru versiunea lui care credea ca unele locuri te aleg. Cand, de fapt, doar te folosesc pana inveti sa pleci.