Am iubit-o in felul in care se iubesc lucrurile interzise: fara speranta, si cu o fidelitate bolnava. Clara nu era frumoasa in sensul obisnuit. Frumusetea ei nu te atragea, si te retinea. Ca o camera in care aerul devine din ce in ce mai greu, dar din care nu mai vrei sa iesi. Avea ochii aceia palizi, aproape transparenti, in care nu se reflecta lumea, si se scufunda.

Ne-am cunoscut intr-o seara umeda, intr-un salon unde rasetele erau prea sonore si privirile prea calculate. Ea nu radea. Doar privea. Si cand m-a privit pe mine, am avut senzatia clara ca sunt deja cunoscut, deja inteles, deja ales. Dragostea noastra nu a inceput, si s-a instalat. Fara declaratii, fara promisiuni. Doar o apropiere inevitabila, ca o febra care nu cere permisiune. In prezenta ei, simteam ca devin mai intens, dar si mai fragil, ca o flacara alimentata de un aer prea rar.

Ea vorbea putin despre sine, si mult despre decadere. Despre frumusetea lucrurilor care mor incet. Despre parfumurile care persista doar cand sunt aproape stricate. Despre placerea de a ramane prea mult intr-un loc care ar trebui parasit.

- Tot ce e pur, spunea ea, este plictisitor.

Am crezut ca o inteleg. Nu o intelegeam. Casa ei era veche, inecata in draperii grele si mirosuri dulci, aproape sufocante. Florile erau peste tot. Dar nu proaspete. Niciodata proaspete. Intotdeauna intr-un stadiu intermediar, nu moarte, dar nici vii. Le atingea des, cu o tandrete pe care nu mi-o aratase niciodata mie. Intr-o seara, am intrebat-o de ce nu le arunca. A zambit.

- Pentru ca abia acum sunt interesante.

Am inceput sa observ schimbari in mine. Nu fizice, si mai subtile. O oboseala fara cauza. O placere stranie in lucruri care inainte ma dezgustau. O nevoie de a ramane langa ea chiar si atunci cand prezenta ei devenea apasatoare. Si mai ales, o gelozie. Nu fata de alti barbati, si fata de acea parte din ea care nu imi apartinea. Pentru ca exista. O simteam. In anumite momente, privirea ei devenea absenta, indreptata nu spre mine, si prin mine. Ca si cum altcineva ar fi fost prezent, invizibil, dar mai real decat mine.

Intr-o noapte, nu am mai plecat. Am ramas. Nu din invitatie, si dintr-o nevoie pe care nu o mai puteam controla. Ea nu a protestat. Doar m-a privit mai atent decat de obicei. Am adormit tarziu. Sau poate nu am adormit deloc. Pentru ca la un moment dat, in acea liniste groasa, am auzit soapte. Nu din camera, si din spatele peretelui. M-am ridicat. Am cautat. Si am gasit. O usa ingusta, ascunsa in spatele unei draperii grele. Nu era incuiata. Inauntru nu era o camera, si era un altar. Mic. Intunecat. Incarcat de aceleasi flori, dar mult mai degradate. Aproape lichide. Pe pereti erau pete, nu de mucegai, si altceva. Si in mijloc, un portret. Al ei. Dar nu ca acum. Mai tanara. Mai vie. Si nu singura. Un barbat statea langa ea, cu mana pe umarul ei.

Am simtit ceva rece in spate. Nu aer, si mana ei.

- L-ai gasit, a spus ea calm.

Nu m-am intors. Nu puteam.

- Toti il gasesc, la un moment dat.

Vocea ei nu era trista, si era resemnata.

- Cine e? am intrebat.

- A fost ca tine.

Am inchis ochii pentru o clipa. Si in acea clipa, am inteles totul. Florile. Casa. Privirea ei. Nu era vorba de iubire, si era vorba de conservare. De prelungire. De ceva care nu voia sa moara si care avea nevoie de altcineva pentru asta. M-am intors. Ea zambea. Dar nu pentru mine, si pentru ceea ce urma.

- Nu e tradare, a spus incet. E continuitate.

Am vrut sa plec. Dar deja nu mai stiam sigur daca vreau. Pentru ca in acea camera, in acel miros greu si dulce, am simtit ceva nou. O liniste stranie. O acceptare. Si, pentru prima data, am inteles cu adevarat frumusetea despre care vorbea. Nu a vietii, si a degradarii ei.