Era genul acela de seara care nu anunta nimic. Nici inceput si nici sfarsit. Doar o liniste frumoasa, aproape suspecta. Parca lucrurile ar fi decis sa nu mai ceara nimic de la noi.

O asteptam pe terasa. Nu pentru ca as fi baut, si pentru ca aveam nevoie de un gest. O ocupatie mica. Cand a aparut, nu am fost surprins si doar confirmat.

- Am venit, a spus ea simplu.
- Am vazut.

S-a asezat langa mine. Aproape, dar nu destul incat sa ma atinga. Intre noi era o distanta exacta, ca o regula nescrisa. Orasul respira in lumini. Totul parea calm si controlat. Genul de decor in care nimic nu se strica la vedere.

- Ti-e dor de noi? am intrebat fara sa o privesc.
- De care noi?
- Corect.

Am ramas cateva secunde in tacere. Apoi am intrebat de inceput. Ea a privit in fata.

- Inceputurile nu sunt reale. Sunt doar promisiuni.
Am zambit. Nu ironic, si obosit.
- Si noi ce am fost?
- O promisiune frumoasa.

Asta m-a facut sa tac. Pentru prima data nu mai voiam sa contrazic. Am intrebat cand a incetat sa creada.

- Cand am inceput sa vad. Ca nu traim acelasi lucru. Doar il numim la fel.
Am inchis ochii o clipa. Era un raspuns care lasa loc doar de acceptare.
- Si ai ramas.
- Da.
- De ce?
- Pentru ca era frumos.

Am ras incet. Nu era tradare in sensul simplu. Era ceva mai discret. Faptul ca ea plecase deja, dar continuase sa ramana fizic. M-am ridicat.

- E ultima seara?
- E ultima in care mai conteaza.

Am dat din cap. Am coborat cateva trepte, apoi m-am oprit.

- Stii ce e ciudat? am spus fara sa ma intorc. Ca totul arata la fel. Si totusi… nu mai e nimic.
Am plecat. Ea a ramas pe terasa privind orasul perfect indiferent. Am inteles atunci. Nu pierderea doare cel mai tare, si faptul ca ramai pana la capat intr-o iubire care s-a terminat demult. Doar pentru ca arata prea bine ca sa o recunosti.