Orașul era obosit de propria lui existență. Zidurile erau murdare de ani și de ploi, iar ferestrele luminau noaptea cu o lumină gălbuie, ca ochii unor ființe care nu mai dorm de mult. Pe străzile înguste, pașii oamenilor se pierdeau în același zgomot monoton al vieții care continua fără entuziasm.

Acolo am întâlnit-o.

Nu pot spune că a intrat în viața mea. Mai degrabă a apărut în ea, așa cum apare uneori o flacără într-o încăpere întunecată. Nu era frumoasă în felul delicat pe care îl apreciază lumea. Frumusețea ei avea ceva neliniștitor, aproape periculos.

Ochii ei erau întunecați și calmi în același timp. Când te priveau, aveai senzația că toate gândurile tale devin inutile.

Ne-am întâlnit într-o seară într-o încăpere plină de fum și glasuri ridicate. Ea stătea lângă fereastra deschisă, privind orașul ca și cum ar fi vrut să-l părăsească fără să se miște.

M-am apropiat fără să știu de ce.

Nu s-a arătat surprinsă. A zâmbit cu acea expresie ușoară de ironie care îi plutea mereu pe buze. Am vorbit mult în acea noapte. Nu despre lucruri banale, ci despre lucrurile pe care oamenii le ascund.

Despre plictiseala profundă care se ascunde sub obiceiurile zilnice. Despre dorința de a simți ceva mai intens decât existența obișnuită.

În acea noapte am înțeles că ea nu căuta fericirea.

Căuta arderea.

Ne-am văzut apoi aproape zilnic. Plimbări lungi prin cartierele întunecate, conversații care începeau ușor și ajungeau în locuri periculoase ale sufletului. Ea avea darul de a transforma orice moment într-o reflecție asupra vieții și asupra morții. Uneori râdea cu o bucurie scurtă și luminoasă. Alteori cădea într-o melancolie atât de adâncă încât aerul din jur părea să se îngreuneze.

Într-o noapte mi-a spus adevărul.

Boala o urmărea de luni întregi. Trupul ei era deja obosit de luptă. Medicii vorbiseră despre un sfârșit inevitabil, dar ea părea să privească acest adevăr cu o liniște aproape poetică.

Mi-a spus că viața este frumoasă tocmai pentru că este fragilă.

Din acel moment fiecare zi a devenit o sărbătoare stranie și tristă. Iubirea noastră nu era liniștită. Era intensitate pură, o dorință disperată de a simți totul înainte ca timpul să se închidă.

Ne plimbam prin oraș până târziu în noapte. Vorbeam despre artă, despre decadență, despre sufletul omenesc care caută mereu ceva ce nu poate avea.

Într-o dimineață, am găsit-o întinsă pe patul ei, cu ferestrele deschise. Lumina dimineții cădea peste chipul ei și îi dădea o frumusețe aproape ireală.

M-a privit pentru ultima dată.

Mi-a spus că iubirea noastră a fost o flacără rară într-o lume de cenușă. Că nu ar schimba nimic, nici măcar sfârșitul.

Apoi respirația ei s-a stins încet.

Orașul a rămas același după moartea ei. Aceleași străzi, aceleași felinare, aceeași oboseală a oamenilor.

Dar pentru mine totul s-a schimbat.

Pentru că am învățat că unele iubiri nu sunt create pentru a dura.

Ele sunt create pentru a arde atât de intens încât lumina lor rămâne în suflet mult timp după ce flacăra s-a stins.