Orașul se cufunda în fiecare seară într-o lumină bolnavă, gălbuie, care nu aducea alinare, ci doar prelungea umbrele. Străzile erau ude, nu întotdeauna de ploaie, iar aerul purta acel amestec straniu de parfum ieftin, fum și flori ofilite care păreau să moară încet pe tarabe uitate.

Acolo am întâlnit-o.

Nu într-un loc potrivit pentru iubire, si într-o încăpere joasă, plină de râsete obosite și priviri goale. Muzica curgea încet, dar avea ceva dureros în ea, ca un suspin prelung.

Ea stătea la o masă aproape ascunsă de umbră.

Nu cerea atenția nimănui. Era îmbrăcată simplu, dar avea acel fel de a privi lumea care făcea ca totul din jur să pară lipsit de importanță. Ochii ei nu erau veseli, dar nici triști. Erau adânci, ca o noapte care nu se mai termină.

Când m-am apropiat, nu s-a mirat.

A zâmbit doar puțin, ca și cum ar fi știut deja că voi veni. Am vorbit despre oboseala care vine din prea multe zile identice. Despre dorința de a simți ceva real într-o lume care pare făcută din iluzii.

În acea noapte am plecat împreună pe străzile goale.

Felinarele aruncau pete de lumină palidă pe pietrele umede. Umbrele noastre mergeau alături, uneori apropiindu-se, alteori despărțindu-se, ca două suflete nesigure.

Ne-am văzut din ce în ce mai des.

Nu pentru că aveam nevoie unul de altul, ci pentru că între noi exista o liniște pe care nu o găsisem în alt loc.

Într-o seară mi-a spus adevărul.

Boala îi măcina trupul încet, ca o umbră care crește fără să facă zgomot.

Mi-a spus că moartea nu este cea mai mare tragedie.

Cea mai mare tragedie este să trăiești fără să simți nimic.

Din acel moment fiecare zi a devenit prețioasă și dureroasă în același timp. Mergeam pe strazi fara tinta, vorbeam despre lucruri marunte, dar fiecare gest purta in el constiinta ca timpul se scurge.

Într-o dimineață rece am găsit-o lângă fereastra deschisă.

Lumina palidă a zorilor cădea peste chipul ei, iar ochii ei erau neobișnuit de liniștiți. Mi-a spus că iubirea noastră a fost o floare rară, crescută în pământul întunecat al orașului.

Apoi a închis ochii.

De atunci, orașul a rămas același.Aceleasi strazi, aceleasi felinare, acelasi miros greu al serilor.

Dar pentru mine fiecare colț poartă o amintire.

Pentru că unele iubiri nu sunt făcute să dureze mult.

Ele sunt făcute să ardă.

Și chiar după ce flacăra dispare, parfumul ei rămâne în aerul nopții, asemenea unei promisiuni pe care moartea nu o poate stinge.