In fiecare joi, pe la patru dupa-amiaza, o luam spre parc. Nu de dragul plimbarii sau al aerului curat, si ca sa ma asez pe banca de sub platanul ala batran unde ne opream amandoi, aproape treizeci de ani, cand scapam de la munca. Ea zicea mereu ca de acolo se vede cel mai bine cum oboseste lumina spre seara. Eu radeam de fiecare data si-i spuneam ca vorbeste prostii. Lumina e lumina, ce varsta sa aiba? Abia azi ma prinz si eu ca femeia avea dreptate. Oboseste si lumina, exact ca noi.

Dupa ce s-a stins ea, am continuat sa vin. La inceput din durere, pe urma din obisnuinta, iar in cele din urma pentru ca n-aveam niciun alt motiv mai bun sa ma duc in alta parte. Lumea isi imagineaza ca suferinta e asa, ca un parjol care te arde dintr-o data. Pe naiba. E doar o rutina chinuitoare. Te trezesti dimineata, faci cafea pentru doi si abia pe urma iti aduci aminte. Scoți doua farfurii din dulap, te prinzi ca esti singur si pui una la loc. Te intorci reflex spre locul ei de pe canapea, dar nu mai e nimeni acolo. Nu mai stai sa plangi, doar iti corectezi gestul mecanic si mergi mai departe. Asta e tot.

Intr-o joi, pe banca mea se asezase un pusti. Avea o carte deschisa pe genunchi, dar nu citea nimic; se uita doar in gol, cu incapatanarea omului care asteapta sa-i pice vreo explicatie din cer. M-am asezat la celalalt capat al bancii. Dupa cateva minute, fara sa se intoarca spre mine, m-a intrebat scurt:

– Ati pierdut pe cineva?

Niciodata n-am inteles de ce oamenii le pun intrebari de genul asta strainilor pe strada. Poate pentru ca la un necunoscut te uiti mai usor decat in oglinda.

– Da, am zis.

A dat din cap, privind inainte.

– Si eu.

Am tacut amandoi o vreme. N-a fost vreo tacere aiurea, din aia de te foiesti pe scaun, si pur si simplu stateam amandoi acolo si ne vedeam de ale noastre.

– Pe cine? l-am intrebat dupa un timp.

– Pe mine.

Am zambit usor. Nu pentru ca zisese vreo chestie adanca, si pentru ca il intelegeam perfect. Mi-a povestit despre o fata pe care o iubise. Nu plecase cu altul si nici nu murise. Doar ca intr-o dimineata i-a spus scurt ca nu-l mai recunoaste. „Stau langa tine in casa”, ii zisese ea, „dar de ani de zile nu te mai gasesc”.

Cand a terminat de vorbit, se uita la mine de parca astepta o sentinta. Asa fac oamenii: isi varsă oful sperand ca un strain o sa le arate exact secunda in care si-au stricat viata. N-aveam ce sa-i ofer.

– Credeti ca am fost eu vinovat? m-a intrebat el, cautandu-mi privirea.

M-am uitat la frunzele care cadeau din pom. Vantul le desprindea fara sa aleaga. Pai ce, exista frunze vinovate ca e toamna?

– Habar n-am, i-am zis.

A parut dezamagit de raspuns.

– Am nevoie sa fie vina cuiva, a oftat el.

– De ce?

– Pentru ca altfel inseamna ca lucrurile se pot termina asa, aiurea, fara niciun motiv.

Am ramas cu vorba asta in minte mult timp. Poate de asta ne e noua frica, de fapt. Nu de moarte, nici de singuratate, si de posibilitatea ca viata sa nu fie datoare sa ne explice nimic.

L-am intrebat daca mai trece prin parc. Mi-a zis ca da, ca poate intr-o zi o sa inteleaga ce s-a intamplat. I-as fi zis eu sa o lase balta, ca la unele chestii n-o sa gasasca raspuns in veci si ca n-are decat sa se obișnuiasca cu ideea. Dar am tacut. Fiecare trebuie sa se loveasca singur cu capul de sus pana se potoleste.

A doua joi, banca era goala. A treia, la fel. N-am mai dat de el niciodata. Poate isi gasise alt loc, alta fata sau poate isi vedea de drumul lui.

Intr-o seara, inainte sa ma ridic de pe banca, am observat o chestie pe care n-o vazusem in toti anii astia. Pe spatarul de lemn era scrijelit de mana un singur cuvant, mic: „Trecator”. Niciun nume, nicio inimițata, nimic. Doar cuvantul asta.

M-am gandit ca poate asa ar trebui sa spunem de la bun inceput, fara titluri mari de sot, sotie sau iubire. Doar trecator. Ca toți intram in viata altuia cu impresia ca ramanem acolo pe vecie si plecam lasand aceleasi intrebari fara raspuns.

M-am ridicat si am plecat cand se lasa intunericul. Banca a ramas la locul ei, la fel si copacul. Am inteles atunci ca natura nu-i nici rea, nici buna, si isi vede pur si simplu de treaba. Doar noi, prostii, vrem ca o clipa de bine sa tina o vesnicie. Dar ma gandesc ca daca nu eram asa incapatanati, probabil nici nu mai stiam ce-i aia sa iubesti pe cineva.