Au trecut doisprezece ani pana sa am curajul sa deschid din nou sertarul ala. Nu cautam nimic special, cel putin asa incercam sa ma mint. In spatele unor facturi ingalbenite si al unui carnet vechi de telefoane pe care nu-l mai folosea nimeni, am dat peste o cheie mica, de bronz.

Mi-a luat doua minute sa-mi aduc aminte ce deschidea cheia aia. Nu era de la usa, nici de la vreun dulap, si de la cutia in care isi tinea ea pozele pe care refuza sa le lipeasca in albume. Zicea mereu ca albumele sunt facute doar asa, sa te lauzi la oaspeti ca ai fost fericit, pe cand in cutie pui chestiile care conteaza doar pentru tine.

Am pus cutia pe masa, dar n-am deschis-o imediat. Sunt chestii care nu doar ca-ti aduc aminte de trecut, si ti-l trantesc direct in fata. Casa era exact la fel: perdelele neschimbate, scara care scartaia la al treilea pas pe care calcam, pana si ceasul din hol care ramanea in urma cu doua minute si pe care nu m-am indurat niciodata sa-l potrivesc. Ani de zile am crezut ca am tinut casa asta fiindca nu puteam sa ma despart de ea. Abia acum mi-am dat seama ca nu de pereti trageam, si de omul care eram eu pe vremea aia.

Am rasucit cheia si am deschis cutia. Prima poza era de la mare, facuta pe plaja. Ea statea cu spatele la aparat. Tin minte ca atunci ma enervasem pe ea, ca voiam sa se intoarca spre mine. Azi mi-am dat seama ca nici macar nu-mi mai aminteam cum ii arata chipul in ziua aia; imi aminteam doar ciuda mea stupida. E ciudat rau cum isi alege memoria lucrurile de care se agata.

Am luat-o la mana pe urmatoarea: o poza din gradina, una dintr-o gara uitata, alta la masa din bucatarie. Pe spatele ultimei poze era scrisul ei, apasat: „Sa nu uitam ca intr-o zi o sa ne schimbam.”

Am citit randul ala de cateva ori. Nici nu-mi aduceam aminte sa-l fi vazut vreodata. Sau poate l-am vazut atunci si n-am dat doi bani pe el. Pe atunci eram prost, aveam impresia ca oamenii se schimba doar prin romane, iar in viata reala iubirea ii tine la fel. Ce tampenie.

Ea nu plecase peste noapte, de la o zi la alta. Plecase treptat, in sute de zile mici, in fiecare dimineata in care eu vorbeam in continuare cu femeia pe care o stiam de la inceput, fara sa vad ce se schimba, de fapt, la ea. Si probabil ca si ea a facut la fel cu mine. N-am fost ticalosi, n-a fost vorba de nicio tradare; pur si simplu ne-am blocat amandoi intr-o imagine de demult.

Mi-am adus aminte de ultima noastra discutie. N-a fost cu tipete, n-a fost nicio drama. Stateam afara in gradina, printre frunzele uscate, iar ea mi-a zis scurt:

– Nu mi-e frica ca o sa ma uiti.

– Dar de ce ti-e frica?

– Mi-e frica ca o sa-ti aduci aminte doar de femeia pe care aveai tu nevoie s-o iubesti.

Atunci mi s-a parut o chestie filosofica, spusa aiurea. Azi mi se pare atat de simpla de-ti vine sa plangi.

Am inchis cutia. Afara incepuse sa ploua, cu stropi mari izbiti in geam. M-am ridicat de la masa si am trecut prin fiecare camera. Peste tot erau rasfirate chestii din viata noastra: doua cani tinute degeaba, o esarfa uitata pe un umeras, o carte lasata cu semnul la jumatate. Mult timp am crezut ca toate astea aratau cat ne-am iubit. Azi cred ca aratau doar cat de incapatanat am fost eu sa trag de timp.

Inainte sa sting becul, am scos poza aia de la mare si am pus-o la loc in cutie. De data asta nu m-a mai deranjat deloc ca statea cu spatele. Am inteles, in sfarsit, ca nu fugea de mine. Privea marea, pur si simplu. Iar eu, orbit doar de chefu-mi de a fi iubit, nu ma prinsesem niciodata ca omul de langa tine are uneori nevoie sa se uite si in alta parte, nu doar la tine.

Ma gandesc ca de aici se rupe totul pana la urma. Nu din certuri sau ura, si pentru ca te uiti atat de fix la omul de langa tine incat nu mai vezi cum se schimba lumea si cum va schimbati si voi, zi de zi, fara sa vreti.