In dimineata in care am incetat sa mai exist pentru ea, nimeni nu m-a anuntat. Postasul a lasat ziarul la usa ca de obicei, brutarul a trecut pe strada cu bicicleta lui veche, iar ceasul din sufragerie isi vedea de ticait. Doar eu eram altul.

Mi-am dat seama abia seara, cand s-a intors acasa. Nu era grabita si nici rece, si m-a sarutat pe obraz cu aceeași politete cu care saluti un vecin pe care il stii de o viata. Atunci am simtit, pentru prima data, ca poti sa te duci naibii pe picioare, fara sa te prabusesti.

Am privit-o in timpul cinei. Vorbea despre un coleg de la munca, despre o femeie care isi schimbase chirie, despre vreme sau pretul cafelei. Spunea multe, dar despre noi doi nu mai exista niciun cuvant. Am vrut s-o intreb ce naiba s-a intamplat, dar mi s-a parut o intrebare absurda. Ce sa se fi intamplat? Masa era aceeași, farfuriile la fel, mainile ei neschimbate. Doar eu nu mai aveam niciun loc in viata ei.

In noaptea aceea n-am putut sa dorm. Ii ascultam respiratia si priveam tavanul. Respiratia aia care altadata ma linistea parea acum a unei straine sosite din greseala in casa mea.

A doua zi am inceput sa caut dovezi. Nu poti sa stai asa, fara sa stii nimic. Ai nevoie de un motiv, chiar daca stii ca te darama de tot. I-am verificat sertarele, nicio scrisoare. In telefon, niciun mesaj dubios. In agenda, niciun nume necunoscut. Cu cat gaseam mai putin, cu atat ma simteam eu mai vinovat. Poate gresisem ceva fara sa-mi dau seama, poate zisesem o chestie care o ranise demult, poate uitasem vreo aniversare sau ma uitasem prea putin la ea.

Intr-o dupa-amiaza, n-am mai rezistat si am intrebat-o direct:

– Mai sunt sotul tau?

S-a uitat la mine mirata, de parca o intrebam o prostie.

– Sigur ca esti.

– Atunci de ce ma simt ca un musafir in casa asta?

A tacut, iar tacerea aia a fost mai rea decat orice scandal. Din ziua aceea am inceput sa fiu exagerat de atent. Spalam vasele imediat, faceam cafeaua dimineata, ii lasam flori pe masa. Nu fiindca mai speram sa rezolv ceva, si pentru ca, atunci cand te simti vinovat fara sa stii de ce, incerci instinctiv sa fii baiatul cuminte. Doar ca nimeni nu-ti spune ce ai facut gresit.

Intr-o seara am gasit-o plangand in bucatarie. Nu tare, si cu fata ascunsa in palme. M-am apropiat si am vrut s-o ating pe umar, dar s-a retras instinctiv. Nu din ura, si din reflex. Gestul ala a durat o secunda, dar mie mi-a ramas intiparit in minte.

– De ce? Am intrebat-o.

A ridicat ochii spre mine, rupti de oboseala.

– Pentru ca nu mai pot.

– Ce nu mai poti?

– Sa ma prefac.

– Te prefaci de cand?

– De foarte mult timp. Destul cat sa nu-mi mai aduc aminte cum eram inainte.

M-am dus pana la fereastra. Afara ningea linistit, de parca nu se intampla nimic. M-am uitat la geam si m-a lovit o senzatie ciudata, de om lasat complet pe dinafara.

– Exista altcineva?

– Nu.

– Atunci de ce pleci?

– Pentru ca nu mai pot sa traiesc langa un om care ma iubeste doar pentru femeia care am fost candva.

Am inchis ochii. Poate avea dreptate. Poate, fara sa-mi dau seama, ramasesem blocat intr-o imagine veche si refuzasem sa vad omul din fata mea, care se schimbase de tot.

– Mai e ceva de facut?

A privit lung spre hol.

– Da. Sa acceptam ca uneori vina nu e a nimanui.

Am zambit amar.

– Nu prea pot sa fac asta.

– De ce?

– Pentru ca e mai usor sa stii ca ai gresit tu cu ceva decat sa accepti ca pur si simplu s-a terminat fara niciun motiv.

N-a mai zis nimic. Si-a luat haina, s-a apropiat de mine si mi-a atins obrazul. A fost exact gestul cu care incepea fiecare dimineata de-a noastra, doar ca acum a sunat a ramas-bun definitiv.

Usa s-a inchis incet in urma ei. Am ramas in mijlocul camerei si m-am uitat la cele doua cani de pe masa: una era a mea, cealalta a ei. Le-am lasat acolo zile intregi. Nu din speranta, si mai mult de frica. Cat timp ramaneau amandoua pe masa, imi dadeam iluzia ca nu s-a terminat totul, ca o sa vina cineva sa-mi explice ce dracului am gresit.

N-a venit nimeni. Si abia atunci m-am prins: cea mai nasoala chestie nu e sa fii pedepsit pe nedrept, si sa-ti petreci timpul cautand o vina acolo unde nu exista nicio explicatie.