Trenul pleaca fara graba, dar fara ezitare. Un zgomot scurt si rotile incep sa se miste. Gara ramane in urma aproape pe nesimtite. In compartiment, aerul este usor inchis, dar cald. Isi aseaza lucrurile fara graba, ca si cum ar avea tot timpul din lume.

Peisajul incepe sa alunece pe langa el. Casele devin forme, copacii devin dungi verzi, iar drumurile se intrerup fara explicatie. Se uita pe geam fara sa caute ceva anume. In fata lui, o femeie tine o carte in maini privind in gol. Langa ea, un copil traseaza linii invizibile cu degetul pe geam.

Trenul trece peste macazuri si totul vibreaza usor. Este un ritm previzibil si linistitor. Timpul nu mai are aceeasi greutate. Nu il mai imparte in ore si minute, si in statii. Intre ele exista doar miscare si o forma ciudata de pauza, desi este in deplasare.

La un moment dat incepe sa ploua. Picaturile deformeaza peisajul, totul devenind mai abstract si mai linistit. Scoate telefonul, apoi il pune la loc. Nu are ceva urgent de facut. Lasa timpul sa fie. Statiile vin si pleaca. Unii oameni coboara, altii urca, fiecare aducand o alta energie care dispare repede.

Oboseala nu este apasatoare, si este mai degraba o stare moale. Cand trenul incetineste, stie ca a ajuns. Isi strange lucrurile fara graba. Nu este o fuga, este doar o continuare. Coboara pe peron si face cativa pasi. Calatoria n-a fost o pauza, si doar o alta forma de a trai acelasi lucru: timpul care trece fara sa ceara voie.