El nu o atinsese inca. Si totusi, avea senzatia clara ca deja o facuse. Ea statea langa el, nu foarte aproape, dar suficient cat sa-i simta prezenta fara sa o caute. Genul acela de apropiere care nu cere nimic, dar schimba tot.
- De ce taci? a intrebat ea.
Nu era curiozitate, si o observatie fina. El a privit inainte, nu la ea.
- Pentru ca daca vorbesc, stric ceva.
- Sau poate dezvalui, a zambit ea slab.

A fost momentul acela mic in care totul se poate duce intr-o directie sau alta. El s-a intors spre ea abia atunci. Privirea lui nu mai avea distanta de mai devreme.
- Nu vreau sa dezvalui. Vreau sa raman acolo.
- Unde?
Aproape ca l-a obligat sa spuna. El a ezitat o clipa. Nu pentru ca nu stia, si pentru ca stia prea bine.
- In punctul ala in care inca putem pretinde ca nu se intampla nimic.
Ea a inspirat usor. Nu surprinsa, mai degraba confirmata.
- Si totusi simti.
Nu era o intrebare. El a dat din cap.
- Prea clar.

Tacerea s-a intins intre ei. Nu goala, si densa. Ea si-a mutat mana pe canapea, mai aproape de a lui. Nu l-a atins, dar nici nu a mai pastrat distanta de siguranta. El a observat. Evident ca a observat, dar nu a reactionat imediat. A lasat acel spatiu sa existe, sa apese, sa devina imposibil de ignorat.
- Daca te ating acum, a spus el incet, nu o sa fie un gest mic.
Ea a inchis ochii o secunda, ca si cum ar fi ascultat mai bine.
- Nu cred in gesturi mici.
Replica a cazut exact unde trebuia. El si-a mutat mana, lent, pana cand degetele lor s-au atins. Contactul nu a fost electric, si a fost mai rau. A fost stabil. Ea nu s-a retras. Din contra, degetele ei s-au inchis peste ale lui, ca si cum ar fi recunoscut ceva ce astepta. Respiratia ei s-a schimbat usor.
- Vezi? a murat ea. Nu e mic.
El a simtit cum controlul devine ceva teoretic.
- Nu.

A fost tot ce a spus. A apropiat-o usor, fara forta, dar fara indoiala. Ea a venit catre el fara rezistenta, ca si cum miscarea fusese deja decisa inainte sa inceapa. Fruntea ei s-a sprijinit de a lui pentru o clipa. Pauza aceea nu a calmat nimic, si a amplificat totul.
- Nu-mi place ca esti asa sigur, a spus ea.
- Nu sunt sigur.
El a ridicat usor mana pe linia bratului ei, lent, atent, aproape studiat.
- Doar nu mai vreau sa ma opresc.
Ea a inspirat adanc, iar raspunsul ei nu a fost in cuvinte. S-a apropiat. Sarutul a venit ca o consecinta, nu ca o alegere. Lent, dar cu o intensitate care nu avea rabdare. Ea l-a tinut aproape, nu cu forta, si cu o nevoie calma care nu mai cerea explicatii. Cand s-au oprit pentru o clipa, nu a fost distanta reala intre ei. Doar aer.
- O sa ramana, a spus ea incet.
- Ce?
- Felul in care e acum.
El nu a raspuns imediat. Pentru ca stia. Unele lucruri nu trec. Nu pentru ca sunt mari, si pentru ca sunt prea precise. Si asta le face imposibil de uitat.