Intre doua taceri
El a stiut din prima clipa ca nu o poate privi direct prea mult timp. Nu pentru ca ar fi fost intimidat, si pentru ca il vedea prea clar. Ea statea aproape, dar nu suficient. Niciodata suficient. Ca si cum pastra intre ei un spatiu mic, calculat, unde lucrurile puteau inca sa para controlabile.

- Te gandesti prea mult, i-a spus ea.
Vocea ei era joasa, aproape egala cu respiratia. El a lasat un zambet scurt.
- Tu nu?
Ea a dat din cap usor.
- Eu simt mai mult decat gandesc.
Replica nu a fost o provocare, si o invitatie. El a facut un pas mai aproape. Acel spatiu mic a devenit inutil.

- Si acum?
Ea nu s-a retras. Nici nu a raspuns imediat. L-a privit, atent, ca si cum incerca sa-i citeasca nu reactia, si intentia.
- Acum e momentul in care te opresti. Sau nu.
El a simtit tensiunea exact acolo unde nu poate fi explicata. Nu in gesturi, si in alegere.
- Nu ma opresc.
Cuvintele au ramas intre ei, dar nu pentru mult timp. Mana lui a ajuns la incheietura ei, lent, ca si cum ar fi cerut voie fara sa intrebe. Pielea ei era calda. Prea calda pentru un gest atat de simplu. Ea a inspirat usor, iar corpul i s-a apropiat aproape imperceptibil.

- Stii ce faci? a murmurat ea.
- Nu complet.
A fost sincer, si tocmai de aceea periculos. Degetele ei s-au inchis usor peste ale lui. Nu ca sa-l opreasca, si ca sa-l tina acolo.
- Atunci nu te preface ca ai control.
El a ras incet, fara sunet.
- Nu ma prefac.
Si, pentru prima data, a fost clar. Nu mai era vorba de cine conduce, si de cine cedeaza primul. Apropierea lor nu a avut un moment exact. A fost o alunecare lenta, un echilibru pierdut fara zgomot. Cand buzele lor s-au atins, nu a fost o explozie, si ceva mai subtil. Mai adanc. Ca o recunoastere. Ea a inchis ochii imediat, dar nu ca sa fuga, si ca sa simta mai clar.
Mana lui a urcat pe spatele ei, lent, atent, invatand fiecare reactie. Ea nu a grabit nimic, dar nici nu a oprit. Respiratia ei s-a schimbat prima.

- Asta e partea in care ar trebui sa ne oprim, a spus ea, aproape de el.
Nu suna convinsa.
- Da, a raspuns el, dar nu s-a oprit.
Ea a zambit usor, abia perceptibil.
- Imi place ca nu asculti.
Replica au ramas intre ei, aproape calda. El si-a apropiat fruntea de a ei pentru o clipa. Pauza nu a racit nimic. Din contra.
- Nu acum.
Ea a inspirat adanc, iar mainile ei au urcat pe umerii lui, oprindu-se acolo ca si cum ar fi gasit un punct sigur intr-un loc nesigur.

- Atunci nu ma lasa sa ma gandesc.
Nu era o cerere, si o slabiciune asumata. El a raspuns fara cuvinte. Si din momentul acela, nimic nu a mai fost despre prudenta. Doar despre cat de mult pot doi oameni sa ramana in acel spatiu dintre dorinta si alegere, fara sa cada complet. Sau poate exact asta isi doreau. Sa cada.