Am mers pe jos spre centru, urmand linia castanilor care incepusera sa isi piarda florile. Aerul serii devenise jilav, purtand acel miros amestecat de praf cald si frunze strivite, atat de specific noptilor de provincie. Pe masura ce ma indepartam de gara, zgomotul feroviar disparea complet, inlocuit de o liniste grea, aproape fizica.

Orasul se inchidea in sine odata cu lasarea intunericului. Ferestrele caselor vechi se aprindeau rand pe rand, cu o lumina galbena si lenesa, ascunzand aceleasi vieti marunte si previzibile. Dincolo de perdelele groase, oamenii se asezau probabil la masa, discutau despre pretul alimentelor sau despre boala vreunui vecin, intr-un ritual neschimbat de decenii.

La singura cafenea de pe bulevard, cateva mese erau scoase direct pe trotuar. Doi functionari de la tribunal, usor de recunoscut dupa servietele de piele uzata asezate pe scaunele alaturate, isi beau berea in tacere, privind fix in gol. Nu isi vorbeau. Isi epuizasera probabil toate subiectele de conversatie in primii doi ani de colegat si acum imparteau doar aceeasi oboseala si aceeasi resemnare confortabila.

M-am asezat la o masa mai retrasa, la umbra unui salcam. Chelnerul, un baiat tanar cu sortul patat, a venit fara graba, stergand marmura mesei cu o carpa cenusie. Nu i-am cerut nimic complicat. In astfel de locuri, orice solicitare care iesea din tipar producea o mica criza de logistica, asa ca am preferat sa raman la un simplu ceai negru.

Din interiorul cafenelei se auzea un aparat de radio. Printre paraituri si bruiaje, o voce indepartata transmitea stiri din capitale straine. Se vorbea despre tratate, despre discursuri politice si despre iminentul pericol al unui nou conflict generalizat. De acolo, de pe terasa noastra intunecata, toate acele noutati parea absurde, lipsite de orice realitate. Cum sa crezi in zgomotul lumii mari cand singurul eveniment palpabil din jurul tau era caderea unei frunze uscate pe masa de tabla?

Profesorul de geografie a trecut si el pe langa cafenea, mergand cu pas marunt, cu mainile la spate si capul usor aplecat in fata, ca si cum s-ar fi aparat de o ploaie invizibila. Nu s-a oprit. S-a pierdut repede in intunericul de la coltul strazii, intorcandu-se probabil in camera lui inchiriata, plina de harti vechi si carti de calatorie cu paginile ingalbenite.

Am ramas singur cu ceaiul care se racea. Am scos din nou ziarul din buzunar, dar literele devenisera ilizibile in lumina slaba a felinarului de pe strada. L-am impaturit la loc si am privit cerul curat, fara stele, de deasupra acoperisurilor.

Oamenii de aici aveau o ciudata seninate, o forma de intelepciune nascuta din lipsa de perspective. Cand nu astepti nimic de la viata, devine mult mai usor sa o suporti. Problema aparea doar atunci cand, din greseala, pastrai in buzunar un bilet de tren spre o destinatie necunoscuta, pe care stiai bine ca nu o sa o vezi niciodata.