Nu m-am putut abtine sa nu privesc ceasul. Era exact ora la care, teoretic, fluxul constiintei mele ar fi trebuit sa se sincronizeze cu zgomotul strazii. O precizie absurda, desigur, dar eram obsedat de ideea ca fiecare secunda pierduta in incertitudine deconteaza o cantitate egala de luciditate. Monotonie si zgomot metalic de tramvai. Cam asta era tot ce putea oferi realitatea exterioara in timp ce inauntru se porta un razboi de uzura.

Ieri am vazut-o la o masa vecina, intr-o cafenea care mirosea a praf si a cafea arsa. Nu mi-a spus nimic, dar felul in care a asezat manusile pe marginea de marmura a fost o intreaga dizertatie despre instrainare. Exista in gesturile marunte o geometrie secreta a tradarii pe care doar un spirit torturat de orgoliu o poate descifra complet. Oamenii obisnuiti traiesc superficial, isi impartasesc dramele la colt de strada si se multumesc cu explicatii de duzina. Eu nu pot. Pentru mine, o inflexiune a vocii ei intr-o dupa-amiaza oarecare devine un dosar de existenta, un proces de intentie pe care mi-l intentez singur, cu o cruzime metodica.

Asa s-a intamplat si cand a ezitat o fractiune de secunda inainte sa imi raspunda la o intrebare banala. Din acel moment, toata arhitectura increderii s-a prabusit ca un castel din carti de joc. Am inceput sa adun probe, sa verific orele la care primea vizite si sa analizez pliurile rochiilor ei, cautand urmele unei vieti paralele in care eu nu aveam acces.

Problema nu este ca ma insala, si ca adevarul ei nu coincide cu adevarul meu absolut. Cand vorbeste despre lucruri marunte, simt o oboseala metafizica. Totul devine o chestiune de orgoliu ranit, o analiza chirurgicala pe creier deschis. Fiecare zambet pe care il trimite in gol, spre fereastra, este o prăpastie care se casca intre certitudinile mele si realitatea ei vulgara. O simteam cum imi aluneca printre degete tocmai pentru ca incercam sa o strang prea tare in chinga definitiilor mele stricte. Ea traia in senzatii simple, in timp ce eu traiam in concepte pure si reci.

I-am spus atunci, pe un ton care se voia detasat, ca dragostea este un act de cunoastere totala, o devorare reciproca a mintilor, si nu o simpla conventie sociala. S-a uitat la mine cu acea privire absenta, incapabila sa urmareasca o argumentatie logica pana la capat. Exista acest talent infuriat de a reduce absolutul la maruntisuri cotidiene. Pentru ea, gelozia mea era o simpla criza de nervi, iar pentru mine era singura dovada ca inca mai sunt ancorat in realitate. Mi-a raspuns ca sunt bolnav de prea multa gandire, un diagnostic facil pe care mediocritatea il pune intotdeauna inteligentei care refuza sa faca compromisuri.

Am plecat lasand banii pe masa, fara sa astept restul. Umblu pe strazi ca sa imi obosesc corpul, sperand ca reflexele fizice vor pune la punct tumultul interior. O iluzie. Fiecare vitrina imi reflecta chipul crispat, chipul unui om care a vrut sa stie totul si a ramas singur. Rationalizez fiecare pas, fiecare refuz, fiecare amanunt al unei vieti care se incapataneaza sa ramana fragmentata. Sunt condamnat sa vad totul, sa inteleg totul si, tocmai din cauza asta, sa nu pot salva nimic.