Am privit fisa de insolventa a biroului meu de arhitectura si am simtit cum ma cuprinde un fior de ras sec, salbatic. Toate schitele mele, proiectele de palate si teatre care ar fi trebuit sa schimbe fata metropolei, erau acum simple garantii intr-un dosar de executare silita. In breasla toti ma luau drept geniul ala ciudat, intors de la studii din strainatate, care mai bine murea de foame pe desenele lui deat sa se apuce de proiectat vagoane sau blocuri ieftine de raport. Niste prosti. Habar n-aveau ei de ce refuzam eu tot, de fapt.

In aceeasi seara am intalnit-o pe ea la clubul de elita. Venisem acolo imbracat in singurul meu frac ramas neamanetar, cu aerul unui milionar care se plictiseste de propria bogatie. Statea la o masa inalta, intr-o rochie de satin verde parca turnata pe ea. Tipul ala de femeie rece, care n-a iubit pe nimeni in viata ei, si care stie exact cat te costa pe tine, ca barbat, sa te dai mare in fata ei. Cand m-a privit peste marginea paharului de cristal, am inteles ca toata stiinta mea si toate diplomele mele straine nu valorau nimic in fata acelei priviri ironice.

"Am vazut schita ta pentru noul palat municipal", mi-a spus ea, cand am reusit sa ma apropii. "E grandioasa, si complet inutila. Intr-o tara de bancheri si negustori de cereale, tu desenezi catedrale pentru zei care nu exista. Esti un naiv, domnule arhitect. Iti pui geniul in linii care nu vor deveni niciodata ziduri."

Cuvintele ei mi-au deschis o prapastie in orgoliu. Ca sa ii demonstrez ca lumea mea de idei e mai puternica decat maruntisul lor cotidian, am facut un gest de o dementa absoluta. Am scos din buzunar proiectul original, cel la care muncisem doi ani de zile, si am cerut o lumanare de la chelner. L-am aprins acolo, in fata ei, privind cum flacarile devoreaza toata munca mea, toate noptile mele de nesomn.

"Zidurile se mai si prabusesc." I-am zis-o asa, zambind prosteste in timp ce imi scuturam cenusa de pe haine. "Si uite ca am ars toata munca mea doar ca sa te uiti la mine o secunda fara sa strangi din nas. Si asta ramane."

Din acea noapte, am devenit umbra ei. Ca sa o pot urma in statiunile de lux, am inceput sa falsific polite, sa semnez contracte fictive si sa ma las devorat de camatari. Ea ma primea in loja ei, ma lasa sa ii sarut manusile parfumate, si ma parasea fara nicio ezitare de fiecare data cand un conte scapatat sau un proprietar de afaceri mari ii punea la dispozitie un cont mai mare.

Scadenta a venit azi-dimineata. Biroul mi-a fost sigilat, numele mi-a fost trecut pe lista neagra a bancilor, iar jandarmii au primit ordin sa ma retina pentru frauda. Eram un om terminat, o epava publica. Am alergat la hotelul ei, convins ca dimensiunea prabusirii mele o va face sa inteleaga ca toata aceasta nebunie fusese modul meu de a o iubi.

Am gasit-o in hol, gata de plecare spre trenul de lux international. Langa ea, un bancher batran si gras ii tinea catelul de rasa. Cand i-am spus, cu rasuflarea taiata, ca am pierdut totul din cauza ei, s-a uitat la mine cu o nepasare glaciara, ca la un obiect stricat care ii incurca trecerea.

"Ai fost un visator superb, si un partener obositor", mi-a spus ea, aranjandu-si voaleta cu gesturi precise. "Ai vrut sa imi dovedesti ca esti un zeu, si ai uitat ca zeii nu au datorii la camatari. Eu nu pot trai intr-o piesa de teatru in care eroul principal nu isi poate plati nicio camera de hotel."

A urcat in trasura si a plecat, lasand in urma doar praful strazii si parfumul ei greu de mosc. Am fost lasat singur in camera mea goala, asteptand sa se auda pasii jandarmilor la usa. Am privit planseta goala si am inceput sa rad cu toata puterea. Ea a plecat probabil cu ideea ca m-a lasat la pamant, o victima a propriilor mele fantezii. S-a inselat. Chiar acolo, in mijlocul dezastrului, mi s-a parut ca totul a iesit perfect. Ii aratasem eu ei. Am fost singurul tampit care n-a vrut sa o cumpere cu bani, si care a preferat sa isi dea foc la toata viata doar ca sa ii dea o lectie.