Casa stătea singură la marginea pădurii, cu pereții cenușii părând că se dezlipesc din pământ în fiecare dimineață, când se ridica ceața dintre copaci. În spate începeau brazii și stejarii umezi, iar în față cobora valea, cu iarba mare aplecată în bătaia vântului. Venise acolo să scape de zgomot, de înghesuială și de aerul închis al orașului, convinsă că avea nevoie de liniște completă.

În a treia zi l-a văzut pentru prima oară. Stătea sub stejarii bătrâni din buza proprietății, rezemat cu coatele de un gard putred din scânduri, privind în zare spre albia râului. Când s-a apropiat, el a întors capul fără grabă. Nu și-au dat binețe, a fost doar o privire lungă, ciudată, ca între doi oameni care se știu de undeva, dar nu-și dau seama de unde.

— Nu știam că mai stă cineva prin părțile astea, a rupt ea tăcerea.

— Nici eu nu știam c-a venit cineva.

— N-ar fi trebuit să fie nimeni aici.

— Atunci ai nimerit prost, i-a retezat-o el scurt, apoi s-a uitat din nou spre vale. Să ai grijă când prinde ploaia, că fuge pământul la râu.

— Îmi place ploaia.

— Pământului nu-i pasă dacă-ți place sau nu. Tot o ia la vale.

În zilele următoare dădea mereu peste el, la fântână, pe cărarea îngustă dintre brazi sau chiar în grădina din spate, în revărsatul zorilor. Niciodată nu venea direct spre ea, dar prezența lui o scotea din sărite tocmai pentru că părea firească. Într-o dimineață l-a găsit așezat direct pe treptele din fața casei.

— Ce cauți mereu pe-aici? l-a întrebat ea, trăgând ușa după sine.

— Păi aici îmi duc veacul.

— Știi bine ce te-am întrebat.

El a zâmbit într-o parte și s-a dat mai încolo pe treaptă:

— Știu.

Ea s-a așezat lângă el, lăsând o palmă de loc între ei, dar o palmă care frigea.

— Nu-mi place când se holbează lumea la mine.

— Atunci tu de ce nu-ți iei ochii de la mine?

— Nu mă uit deloc.

— Ba te uiți, a zis el calm, întorcând capul. Și știi și de ce.

Ea s-a ridicat brusc, încruntată:

— Ești mult prea sigur pe tine.

— Deloc. Sunt sigur doar pe ce simt eu, atât.

Peste câteva săptămâni, căldura verii a apăsat greu peste pădure, iar mirosul de rășină și pământ uscat umplea aerul. Într-o amiază, ea a coborât la râu, și-a lepădat pantofii pe pietriș și a intrat cu tălpile în apa rece. El era deja acolo, rezemat de o stâncă.

— Mă urmărești cumva?

— N-am de ce să te urmăresc. Mergem pe aceleași poteci, asta e tot.

— Și dacă mă deranjează?

El a coborât privirea spre picioarele ei goale, apoi a făcut un pas înapoi:

— Dacă te deranjează, am plecat.

Nu era nicio supărare în vocea lui, ci o lejeritate care a dezarmat-o complet. Când s-a întors să plece prin mărăcini, a simțit o strângere de inimă.

— Stai puțin, i-a scăpat ei.

El s-a oprit pe loc:

— Ce e?

— Rămâi.

S-a întors încet, iar distanța dintre ei s-a topit până când i-a simțit căldura umerilor.

— Ți-e frică de mine? a întrebat-o el în șoaptă.

— Nu de tine, a zis ea, clătinând din cap. De mine mi-e frică.

Fața lui s-a îmblânzit pe loc:

— Atunci nu ne grăbește nimeni.

Seara a pornit o vijelie grea. Apa curgea în șiroaie pe geamuri, iar vântul izbea crengile de acoperiș. Când s-a auzit o bătaie scurtă în ușă, n-a tresărit, știa cine e. A deschis zăvorul și a rămas în prag.

— Ai venit, a zis ea, fără să se dea la o parte.

— Tu mi-ai zis să rămân.

— Poate m-am răzgândit. Dacă-ți cer să pleci acum prin ploaie?

— Pun haina pe mine și am plecat.

Ea s-a uitat câteva secunde la apa care i se scurgea de pe umeri pe podeaua de lemn, apoi a făcut un pas înapoi în odaia luminată doar de opaiț.

— Nu vreau să-și bată nimeni joc de mine, a șoptit ea.

— N-am de gând să-mi bat joc de tine.

— Atunci de ce te uiți așa?

— Pentru că mi-e drag de tine și te vreau de nu mai pot, i-a zis el verde în față, fără ocolișuri.

Vorbele lui au lovit-o ca un val de căldură. El a rămas pe loc, ud leoarcă, fără să facă nicio mișcare forțată spre ea. A așteptat. Iar ea a tras adânc aer în piept și a închis singură ușa în urma lui.

Dimineața, aerul era curat și rece, plin de mirosul frunzelor udate de furtună. A ieșit desculță în pridvor și l-a zărit sprijinit de același gard vechi, privind cețurile din vale. S-a dus lângă el, iar el i-a prins degetele reci în palma lui aspră. Nu și-au promis nimic, nu și-au făcut niciun jurământ de viitor și nici nu i-a mai păsat vreunuia dacă drumul ăsta avea să le aducă liniștea sau să le facă viața bucăți. Era de ajuns doar că mergeau amândoi pe el.