Ploua de trei zile când a ajuns la conacul de pe deal. Drumul tăia o pădure deasă de copaci desfrunziți, iar pâcla cobora atât de jos încât din mașină abia de mai zăreai bolovanii mari din zidul care înconjura proprietatea. Când s-a crăpat poarta de fier, n-a scos niciun scârțâit. Clădirea s-a ițit dintre brazi grea, întunecată, cu ferestre înalte și o răceală care te făcea să crezi că zidurile fuseseră ridicate anume ca să înghită orice secret fără să lase nimic afară.

Un servitor uscățiv i-a deschis ușa înainte să apuce să bată în lemn. I-a luat pardesiul ud fără o vorbă, i-a făcut semn spre salon și i-a șoptit doar că o așteaptă stăpânul. Înăuntru, lăsat pe spătarul unui fotoliu uriaș de piele, lângă vatra aprinsă, stătea un bărbat. N-a schițat niciun gest să se ridice, s-a uitat la ea lung, măsurat, de parcă știa de la început că avea să calce pragul.

— Văd că ai venit singură, a spus el rar.

— Da.

— Și știi de ce ești aici?

Ea și-a scos încet mănușile ude din piele, căutându-și cuvintele.

— Cred că da.

— Nu te-am întrebat ce crezi.

Liniștea care a căzut peste salon s-a simțit mai grea decât orice reproș.

— Nu, a recunoscut ea, privindu-l drept în ochi.

Abia atunci s-a ridicat bărbatul în picioare. A făcut câțiva pași domoli spre ea, oprindu-se la o lungime de braț:

— Ușa e descuiată. Poți să te întorci la mașină chiar acum.

Nu era nicio ironie în vorbele lui, niciun ton de superioritate. Ea a aruncat o privire spre holul pustiu, putea coborî treptele, putea întoarce cheia în contact și să dispară definitiv pe drumul mocirlos. În loc de asta, și-a trântit mănușile pe comoda de lângă perete.

— Rămân.

— Atunci, de mâine dimineață, te ții de regulile casei.

— Ce reguli?

— Le prinzi din mers.

Camera din capătul coridorului era văruită în alb, mobilată spartan, cu un pat înalt și o fereastră largă spre grădina cufundată în beznă. Pe cuvertură găsise întinsă o rochie neagră, sobră, iar lângă ea un bilet scurt. Pentru cină. Nu-și dădea seama dacă era o poruncă mascată sau un test mărunt, dar nesiguranța aceea îi dădea fiori. A îmbrăcat rochia, iar când a coborât în sufragerie, el a privit-o doar două secunde:

— Îți stă bine.

— Am voie să-mi aleg hainele singură aici? a întrebat ea, trăgând scaunul.

— Firește.

— Atunci de ce mi-ai lăsat rochia pe pat?

— Ca să văd dacă ai s-o pui pe tine.

— Și dacă veneam în ce purtam adineauri?

— Aș fi fost curios să aflu de ce-ai ales să mă înfrunți atât de repede.

În zilele următoare, ritmul conacului i s-a strecurat pe sub piele fără să bage de seamă. Micul dejun la opt fără un minut, plimbările lungi pe aleile ude din parc, orele de lectură într-o tăcere spartă doar de lemnele care pocneau în cămin. Pe el îl vedea rar uneori împărțeau cina vorbind puțin, alteori nu apărea cu zilele, iar lipsa lui devenise o prezență mai apăsătoare decât dacă ar fi stat amândoi în aceeași încăpere.

Într-o după-amiază a găsit pe birou un plic sigilat cu o singură notă: Diseară nu cobori la masă. Mesajul a scos-o din minți. La șapte fix, majordomul a bătut scurt în ușă, anunțând-o sec că stăpânul dorește ca ea să rămână în cameră. Când a întrebat de ce, omul a ridicat din umeri și a tras ușa după el. A mărșăluit prin cameră furioasă, a încercat să citească, s-a holbat în întunericul de afară și abia spre miezul nopții a înțeles capcana: bărbatul nu avea nevoie să fie de față ca să-i dicteze gândurile.

A doua zi dimineață, la micul dejun, l-a găsit bând cafeaua.

— De ce m-ai încuiat ieri sus?

— Nu te-a încuiat nimeni, a zis el lăsând cana jos. Am vrut să văd dacă îndrăznești să cobori din proprie inițiativă.

— Și te așteptai să vin?

— Da.

— De ce?

— Pentru că ceea ce alegi să respecți de frică nu valorează doi bani în fața a ceea ce-ți dorești cu adevărat să faci.

Ea a simțit cum îi urcă sângele în obraji.

— Mă testezi la fiecare pas.

— Tot timpul.

— Și dacă aș fi intrat peste tine aseară?

Bărbatul a schițat un zâmbet rece:

— Ușa era descuiată. Ce se întâmpla mai departe depindea doar de tine.

Din ziua aceea, a început să-i răspundă cu aceeași monedă. Întârzia câteva minute la cină, îl contrazicea dinadins când deschidea un subiect și alegea cele mai nepotrivite ținute doar ca să-i măsoare reacțiile. El băga de seamă fiecare gest, dar nu-i făcea niciodată reproșuri. Într-o seară, după o discuție tensionată, ea s-a ridicat brusc de la masă și s-a îndreptat spre ieșire.

— Oprește-te, i-a cerut el din spate.

S-a întors în prag:

— N-am chef să stau la discuții.

— Nici nu te rog. Îți spun eu să rămâi.

— Și dacă refuz?

Bărbatul s-a ridicat încet de la masă, a venit până la câțiva centimetri de ea, dar fără s-o atingă:

— Atunci ușa e tot acolo, poți să pleci oricând.

— De ce-mi lași mereu scăparea asta? a răbufnit ea.

— Pentru că dacă te-aș ține legată aici cu forța, prezența ta n-ar însemna nimic. Nu mă interesează să forțez un om. Vreau să știu că ai fi putut pleca în orice secundă, dar ai ales singură să nu faci pasul ăla.

În noaptea aia n-a putut închide un ochi. Înainte să se crape de ziuă, și-a tras haina pe ea, și-a luat bagajul mic și a coborât scările în liniște. În salon, la fereastra aburită, el stătea treaz, cu mâinile adâncite în buzunare.

— Plec, a rostit ea în semi-întuneric.

Bărbatul nici măcar nu s-a întors...

— Drum bun.

Răspunsul a lovit-o mai rău decât orice ceartă.

— Atât ai de zis?

S-a întors spre ea cu o privire obosită.

— Dacă te-aș ruga să lași valiza jos, ai face-o pentru tine sau doar ca să-mi faci mie pe plac? Dacă vrei să pleci, pleacă. Drumul e liber.

Ea a rămas pironită în mijlocul covorului, uitându-se spre holul care ducea la poartă. Libertatea era acolo, neatinsă, la trei pași depărtare. Numai că acum înțelegea adevărata încurcătură: conacul nu avusese niciodată gratii, iar capcana nu erau regulile lui ciudate, ci faptul că ea însăși nu mai voia să fugă.

A lăsat geanta pe podea, a făcut un pas spre el și a simțit cum i se taie răsuflarea când i-a întâlnit privirea. În clipa aia s-a rupt ultima barieră dintre ei, nu mai era vorba despre cine pe cine domină, ci despre renunțarea la orice mască în fața singurului om căruia nu mai simțea nevoia să-i demonstreze nimic.