N-am realizat că te-am pierdut în ziua când ți-ai făcut bagajele. M-a lovit mult mai târziu, într-o dimineață oarecare, când am văzut pe stradă un câine care semăna leit cu cel pe care-l aveam când eram copii. Am scos telefonul din reflex să-ți fac o poză și am încremenit pe trotuar, mi-am dat seama că habar n-aveam dacă te mai interesa o prostie de genul ăsta. Ani de zile îți trimisesem la foc automat toate mărunțișurile, o melodie, o poză aiurea, un "uite ce-am găsit". Atunci am priceput că între noi se rupsese filmul cu mult înainte să pleci efectiv pe ușă.

Ne cunoscuserăm într-o vară în care ni se părea că putem face orice. Eram tineri și aveam inconștiența aia tipică oamenilor care n-au apucat să piardă mare lucru, ne făceam planuri de vacanțe pe care nu ni le permiteam, vorbeam despre case pe care nu le văzuserăm niciodată și aruncam mereu un "lasă că facem noi cândva". Ăsta e cel mai parșiv cuvânt; te lasă să amâni totul la nesfârșit fără să simți că renunți.

La început, când ne-am mutat împreună, ne descurcam cu o masă mică, două scaune șubrede și o canapea moștenită. Îmi ziceai că nu ne trebuie mai mult, iar eu te credeam pe cuvânt. Dimineața făceai cafeaua, eu deschideam geamul să iasă fumul, iar seara mâncam direct pe covor, din farfurii ținute în poală. Rămâneam lefteri înainte de sfârșitul lunii, dar făceam haz de necaz, eram mai liniștiți pe atunci nu fiindcă ne mergea totul strună, ci pentru că trăgeam amândoi la aceeași căruță.

Apoi am început să câștig mai bine și ne-am mutat într-un apartament mai mare. Am cumpărat canapea nouă, televizor mare, mașină, am început să arătăm bine în poze, dar în casă s-a făcut o liniște ciudată. Munceam amândoi până târziu, iar când ne vedeam seara vorbeam doar de facturi, cumpărături și ce mai e de rezolvat în weekend. Nu ne mai întrebam niciodată ce mai facem cu adevărat; probabil că ne era frică de ce am fi putut auzi.

Într-o noapte te-am găsit plângând pe un scaun în bucătărie.

— De ce plângi așa din senin?

— Pentru că mi-e dor de tine, mi-ai zis încet.

Am pufnit într-un râs prostesc:

— Păi sunt chiar aici, lângă tine.

Ai clătinat din cap și ți-ai șters lacrimile cu mâneca:

— Nu ești aici deloc. Asta-i toată problema.

M-am enervat pe moment, iar a doua zi am îngropat discuția, convins că-ți trecuse. Tu însă n-ai uitat-o. După câteva luni ai strâns două valize, ai lăsat cheile pe masă și ai zis simplu că nu mai poți. Am vrut să te opresc, dar n-am făcut-o, am crezut ca un prost că o să-ți treacă și o să te întorci. Nu pricepeam pe atunci că uneori pleci tocmai pentru că ai ținut prea mult la omul de lângă tine.

Au trecut anii. Am mai aflat frânturi de la cunoscuți: că ești bine, că ai un job bun, că ți-ai refăcut viața. La început m-a rupt în două, apoi a început să mă macine faptul că mă obișnuiam cu lipsa ta. Într-o zi te-am zărit pe stradă, erai la brațul unui tip, râdeai cu gura până la urechi și păreai complet alt om. M-am lipit de un zid și am stat nemișcat până ați dispărut după colț. N-am vrut să aflu niciodată dacă omul ăla apăruse înainte sau după ce plecaseși de la mine, preferam să nu știu, ca să nu ajung să te urăsc.

După încă niște ani am primit un plic de la tine. Găsiseși printr-o cutie veche o carte, un pulover de-al meu și un bilețel pe care ți-l lăsasem eu în prima noastră garsonieră "Dacă pleci vreodată, să nu uiți că ai unde să te întorci". Pe o foaie curată îmi scriseseși doar atât "Am ținut biletul ăsta ani de zile nu ca să mă întorc, ci fiindcă atunci când am ieșit pe ușă încă mai speram că omul care l-a scris chiar exista."

Atunci m-am lămurit de tot. Nu mă părăsiseși în dimineața aia cu valizele, ci mă părăseai în fiecare seară când veneai frântă de la muncă, iar eu eram prea ocupat să văd că te stingi lângă mine, în fiecare dimineață când beam cafeaua uitându-mă în telefon și în fiecare weekend în care stăteam în aceeași cameră, dar trăiam în lumi complet diferite.

Am trecut recent pe la vechiul nostru bloc. Garsoniera era goală, pusă la vânzare. Am stat câteva minute pe parchetul vechi din bucătărie și am privit pe geam, amintindu-mi cum râdeam de foame pe covor. Când am ieșit pe stradă, am dat iar cu ochii de câinele ăla de care voiam să-ți povestesc. Am scos telefonul, i-am făcut o poză, m-am uitat la ea câteva secunde, apoi am băgat mâinile în buzunare și am mers mai departe. Nu mai aveam cui s-o trimit și nici nu mă mai durea, mă rodea doar gândul că ne umpluserăm viața cu lucruri scumpe, dar lăsaserăm să moară singura chestie care conta cu adevărat.