În dimineața următoare s-a trezit înaintea lui, buimacă, fără să priceapă preț de câteva secunde unde se află. Apoi i-au revenit toate în minte dintr-o bucată, odaia rece, ploaia de aseară și respirația lui grea de pe pernă. N-a fost o tresărire de bucurie, ci o strângere de inimă, o neliniște care i-a tăiat răsuflarea înainte să apuce măcar să judece ce se întâmplase.

S-a dat jos din pat tiptil și s-a oprit la geam. Valea zăcea îngropată în pâclă, iar pădurea părea amorțită. Primul gând care i-a trecut limpede prin cap a fost că nu voia să se lege la cap cu dragostea asta. Nu fiindcă nu-l plăcea, ci dimpotrivă, o speria de moarte cât de mult îl voia. Ani de zile își clădise viața ca pe o cazemată, cu o singură regulă în minte, să nu depindă de niciun suflet, să fie prima care trântește ușa înainte să fie lăsată în urmă și să înghită în sec decât să arate vreo slăbiciune. Iar bărbatul ăsta dărâmase totul într-o singură noapte, fără măcar să ridice tonul. Îi venea să urle de ciudă că își dorea, măcar pentru câteva ceasuri, să lase garda jos și să nu mai stea cu ochii în patru.

La amiază l-a găsit în curte, curățând cu o foarfecă ruginită un trandafir sălbatic care se agăța de gard.

— Ai putut să dormi? a întrebat-o el fără să ridice ochii din mărăcini.

— Puțin.

— Îți pare rău de ce-a fost?

— Nu, i-a retezat-o ea, mult prea repede.

Bărbatul a lăsat foarfeca pe o scândură și s-a uitat țintă la ea:

— Păi și de ce ești așa amărâtă?

— Nu-mi place deloc cum mă simt aici.

— Adică cum te simți?

Ea a aruncat o privire spre pereții vechi ai casei:

— Prea liniștită. Prea la adăpost.

— Și ce-i rău în asta?

— Pentru mine e rău de tot, a zis ea cu un zâmbet amar. Nu mai știu cine sunt dacă nu trebuie să mă bat cu nimeni.

El a făcut doi pași spre ea.

— Păi poate abia acum începi să vezi cine ești cu adevărat.

— Nu-mi mai îndruga prostii, că sună prea simplu!

— Nu-i deloc simplu, i-a tăiat-o el calm. E de zece ori mai greu să lași pe cineva lângă tine decât să-i dai cu ușa în nas.

Vorbele alea i-au rămas ca un ghimpe în minte. Spre seară a urcat în odaie și a trântit valiza pe pat. A împăturit o cămașă, apoi o fustă, s-a oprit, le-a scos afară și le-a aruncat pe cuvertură. A început din nou, cuprinsă de un tremur nervos. Întotdeauna fugise de oamenii care începeau să-i devină dragi, convinsă că distanța o ține întreagă. Numai că aici nu mai mergea fenta, omul ăsta nu alerga după ea pe drum, nu se ruga de dânsa și nu-i cerea nicio socoteală. O lăsa complet slobodă, iar libertatea aia o obliga să recunoască că, dacă pleca, fugea doar de propriul ei curaj.

Noaptea a coborât în salon. El citea la lumina unei lămpi și a lăsat cartea pe masă când i-a auzit pașii:

— Îți faci bagajul, văd.

Ea a încremenit în prag:

— De unde știi?

— Ți-au bocănit tocurile pe podea toată după-amiaza.

Ea a mușcat din buză, enervată:

— Vrei să plec?

— Nu.

— Atunci spune-mi să rămân!

— N-am să-ți spun așa ceva.

Refuzul a durut-o ca o palmă.

— De ce nu-mi zici?

— Pentru că dacă rămâi, vreau s-o faci din capul tău, nu că te-am rugat eu frumos.

Ea s-a întors spre geamul negru.

— Habar n-am ce vreau.

— Ai tot timpul din lume să te lămurești.

— N-am chef de timp!

— Păi și atunci ce vrei? a întrebat-o el, ridicându-se de pe scaun.

S-a oprit la o palmă de ea, iar aerul s-a făcut irespirabil.

— Ți-e frică să scoți pe gură, a șoptit el.

— Mi-e o frică de mor. Dacă zic, nu mă mai pot preface că nu-mi pasă. Vreau să rămân aici cu tine, dar în același timp îmi vine să fug mâncând pământul.

— Se poate și una, și alta. O parte din tine vrea să fie liberă, iar cealaltă s-a săturat să fie singură.

— Nu vreau să depind de nimeni!

— Atunci nu depinde. Fii liberă aici.

N-a mai împachetat nimic. A lăsat valiza căscată pe podea, cu hainele împrăștiate, și a zăcut trează până s-a crăpat de ziuă. Când a răsărit soarele, s-a uitat la mormanul de boarfe și i-a venit să râdă de propria ei prostie, nu puteai să te rupi în două fără să te schilodești. A luat hainele una câte una și le-a așezat la loc pe rafturi. Nu pentru el, ci pentru că se săturase să-și tot saboteze viața.

A ieșit afară și a coborât până la râu, călcând pe pietrele umede. Abia acolo, în răcoarea apei care curgea repede, a priceput tot nodul din stomac, nu se temea că el o va răni, ci că lângă el devenea alt om, mai caldă, mai vulnerabilă, fără platoșa pe care o cărase atâția ani. Și poate că femeia aia aspră, care fugea mereu, nu mai merita apărată.

Când a urcat înapoi poteca, l-a zărit rezemat de trunchiul unui stejar bătrân. Nu i-a făcut niciun semn și nici n-a strigat după ea. A privit-o doar cum se apropie prin iarba udă. Ea a grăbit pasul spre el, nu din spaimă de singurătate, ci dintr-o pornire simplă, curată, lăsând pentru prima dată drumul să curgă fără să-și mai pună piedică singură.