În satul acela se spunea că dealurile țin minte tot. Nu știu dacă e chiar așa, dar după atâția ani am ajuns să cred că sunt locuri care nu uită niciodată ce s-a petrecut pe ele.

Casa Elenei era așezată la marginea satului, chiar unde ulița se îngusta și se pierdea printre tarlale. Era o căsuță bătrânească, cu acoperișul lăsat într-o rână și cu o livadă de meri bătrâni în spate. Primăvara, când dădeau florile, curtea arăta aproape primitoare, dar toamna, când cădeau frunzele, se vedea toată sărăcia și umezeala locului.

Trăia singură cuc acolo. Nu fusese însă dintotdeauna așa, cu treizeci de ani în urmă, Elena fusese cea mai căutată fată din sat. Avea un păr negru ca tăciunele, ochi luminoși și o frumusețe care sărea în ochi fără să ceară voie nimănui. Dar nu frumusețea i-a adus necazul, ci alegerea pe care a fost împinsă să o facă.

Era moartă după Matei. El era băiatul unui țăran sărac și muncea cu ziua pe pământurile altora, n-avea casă, n-avea cheag și mai ales n-avea viitorul ăla sigur despre care vorbeau părinții fetei la masă. Tatăl ei pusese ochii pe Andrei Vornicu, proprietarul celei mai mari ferme din vale. Andrei era văduv, plin de pământuri, vite și bani. Nimeni nu-l iubea, dar era o partidă sigură, iar pe atunci siguranța zilei de mâine bătea orice dragoste.

Elena a plâns, s-a rugat de tatăl ei, a amenințat că fuge în lume sau că se omoară. Bătrânul a ascultat-o cu fața de piatră și i-a tăiat-o scurt "Dragostea nu pune pâine pe masă".

Matei i-a jurat că o ia și fug amândoi departe, să o ia de la capăt. În noaptea dinaintea nunții, Elena a ieșit pe furiș din casă și a fugit la moara veche. Matei o aștepta cu un cal și o desagă pe umăr, strânsese niște bani pentru primele luni și spera să găsească de muncă pe unde or ajunge.

Elena tremura din toate încheieturile:

— Mi-e o frică de mor, Matei... Și dacă o să ne meargă rău?

— Atunci o să ne fie greu la amândoi, dar măcar suntem împreună, i-a răspuns el și a strâns-o de mână.

Au făcut câțiva pași spre cărare, dar ea s-a smuls dintr-odată:

— Nu pot... Pur și simplu nu pot să fac asta.

— De ce?

— Îl omor pe tata dacă plec.

Matei s-a uitat lung la ea:

— Și dacă rămâi?

Ea a izbucnit în plâns:

— Atunci mă omor pe mine.

N-a mai fost nimic de adăugat. Matei a lăsat calul de căpăstru și a plecat pe jos spre deal, fără să se mai uite înapoi, iar Elena s-a întors acasă plângând. A doua zi a făcut o nuntă mare, lumea a băut, a jucat și a zis că a tras lozul cel mare. Nimeni n-a băgat de seamă că mireasa se uita într-una spre ușă, sperând să intre cineva să o ia de acolo. Dar Matei plecase din sat încă din noaptea aia.

Timpul a trecut, au venit doi copii, iar Andrei s-a purtat omenește cu ea, n-a bătut-o, n-a înjurat-o și nu i-a lipsit nimic în casă. Tocmai asta a făcut viața mai amară, dacă era un ticălos, avea pe cine să urască, dar așa a trăit zeci de ani lângă un străin cumsecade, căruia nu putea să-i dea inima.

După doisprezece ani, Matei s-a întors în sat doar ca să-și îngroape mama. Se schimbase mult, era slab, albit pe la tâmple și muncea pe undeva prin nord, la o carieră de piatră. Elena l-a zărit de la geam, dar n-a ieșit. Noaptea însă, când bărbatul era plecat cu treburi și copiii dormeau, Matei a bătut la poartă.

S-au privit în tăcere minute bune.

— Ești bine? a întrebat el încet.

— Da, sunt bine.

El a schițat un zâmbet amărât:

— Nu prea le ai cu minciuna, n-ai știut niciodată să mă minți.

Ea și-a lăsat privirea în pământ:

— Tu cum o duci? Te-ai însurat?

— Nu.

— De ce?

— N-am mai avut tragere de inimă pentru nimeni.

Vorba asta a durut-o mai rău decât dacă i-ar fi făcut o declarație de dragoste.

— Am păstrat scrisoarea ta, a adăugat el după o pauză lungă.

Elena a tresărit:

— Ce scrisoare?

— Biletul pe care mi l-ai îndesat în mână la moară, înainte să fugi înapoi. Nu l-am citit niciodată.

— De ce nu l-ai deschis?

— Pentru că mi-a fost o frică groaznică să nu aflu că ție ți-a fost mai ușor să renunți decât mi-a fost mie.

Apoi a făcut stânga-mprejur și s-a dus. Elena n-a putut să închidă un ochi în noaptea aia. A doua zi a scos din lada de zestre o poză veche cu el și a plâns până la prânz, nu doar după băiatul din fotografie, ci după fata curajoasă care fusese ea înainte să o cuprindă frica.

Câțiva ani mai târziu, Andrei s-a stins din viață. Copiii se așezaseră la casele lor, iar Elena a rămas singură în gospodăria aia mare. Într-o dimineață de toamnă, un căruțaș din nord i-a adus o cutie mică de lemn, Matei murise strivit de o stâncă la carieră și lăsase vorbă ca lucrurile lui să ajungă la ea. În cutie erau un ceas, câteva mărunțișuri și plicul îngălbenit.

L-a desfăcut cu mâinile tremurânde. Înăuntru era scrisul ei de la douăzeci de ani "Matei, dacă plec cu tine, îl bag pe tata în mormânt. Dacă rămân, se usucă sufletul în mine. Nu știu ce să fac. Dar dacă mă mărit cu Andrei, să știi că nu o fac din lipsă de dragoste, ci pentru că mi-a fost o frică cumplită. Iartă-mă dacă poți."

A citit rândurile alea de câteva ori, apoi a ieșit pe prispă. Afară burnița, iar merele căzute pe jos începeau să putrezească în iarbă. S-a așezat pe bancă și a înțeles în sfârșit tot chinul, pedeapsa ei n-a fost măritișul și nici moartea lui Matei, ci întrebarea care i-a măcinat toată tinerețea, cum ar fi fost dacă nu se oprea din mers la moară? Ar fi fost fericiți? S-ar fi urât de la sărăcie? N-avea de unde să știe, iar incertitudinea asta o măcinase mai rău decât orice necaz cert.

A doua zi s-a dus în cimitirul satului, la mormântul proaspăt al lui Matei. A stat nemișcată în fața crucii, a scos plicul din buzunar și l-a îndesat adânc sub piatra de căpătâi.

— Am ajuns prea târziu, Matei, a șoptit ea în vânt.

Drumul spre casă era același pe care călcase în fiecare zi timp de treizeci de ani, doar că acum mergea mai agale, ca un om care s-a lămurit în sfârșit că nu mai are nimic de așteptat de la viață. Dealurile, câmpul și merii din curte erau tot acolo, la locul lor. Doar ea își lăsase tinerețea îngropată sub o piatră, întrebându-se degeaba cum ar fi fost dacă nu i-ar fi tremurat genunchii în noaptea aia la moară.