Casa aceea era asezata singura pe deal, la aproape o ora de mers de sat. Iarna, cand ningea, drumul disparea cu totul sub zapada, primavara noroiul urca pana la treptele prispei, iar vara vantul batea dinspre padure si facea ferestrele sa trosneasca noaptea, de parca cineva incerca sa intre.

Eu crescusem acolo si tot acolo te-am cunoscut. Erai fiica omului care cumparase moșia de peste vale. Venisesi intr-o toamna, cu o trasura neagra si doua cufere mari. Nu-mi placusesi din prima zi — sau cel putin asa mi-am spus mie. Aveai un fel de a privi oamenii care ma enerva de moarte, nu-i cercetai, si pur si simplu ii vedeai, iar eu nu voiam sa fiu vazut.

In prima seara ai venit la noi in casa cu tatal tau. Te-ai oprit langa soba si te uitai la foc, iar eu stam tras in umbra. M-ai vazut imediat:

– De ce stai acolo? m-ai intrebat.

– Pentru ca aici e mai cald.

Ai zambit usor:

– Nu. Acolo e mai intuneric.

N-am avut ce sa-ti raspund. De atunci am inceput sa te urasc un pic, pe urma mai mult, pana cand m-am prins ca ura aia a mea nu era altceva decat o dragoste care nu-si gasise inca numele.

Ne intalneam pe deal. La inceput ziceam ca-i din intamplare, dar mai tarziu niciunul nu se mai prefacea. Tu veneai calare, iar eu te asteptam langa zidul vechi de piatra. Vorbeam putin, uneori nu scoteam o vorba tot drumul, dar ne era de ajuns.

Intr-o seara ne-a prins o ploaie torentiala departe de casa si ne-am adapostit intr-o capela parasita. Tremurai din toate incheieturile.

– Ia haina mea, ti-am zis si ti-am pus-o pe umeri.

– Nu vreau.

– Esti uda leoarca.

– Si tu esti ud!

– Eu nu simt frigul.

Ai ras scurt:

– Minti foarte prost.

Era prima data cand imi vorbeai asa, de la egal la egal. Am ramas aproape de tine, atat de aproape incat iti auzeam respiratia.

– Ti-e frica de mine? m-ai intrebat.

– Da.

– De ce?

– Pentru ca te iubesc.

Ai inchis ochii si ti-ai sprijinit fruntea de umarul meu, fara sa mai zici nimic. Nici nu era nevoie. Din ziua aceea am stiut ca esti a mea si fix de acolo s-a stricat totul. Nu erai a mea, ca nu fuseseși niciodata. Dar un barbat indragostit transforma repede iubirea intr-un drept de proprietate, mai ales cand ii e frica sa nu piarda.

Tatal tau a aflat de noi si mi-a zis scurt sa nu te mai vad. I-am spus ca nu pot, iar el m-a lovit. N-am simtit nimic, nu ca nu m-a durut lovitura, si fiindca pe atunci aveam ceva mult mai puternic in mine decat orice durere: te aveam pe tine.

Am continuat sa ne vedem pe ascuns, ca doi hoti. Ne intalneam noaptea, ne scriam scrisori... Tu-mi spuneai ca intr-o zi o sa megi de acasa, iar eu iti spuneam ca vin dupa tine. Parea simplu, mult prea simplu.

Intr-o dimineata ai venit la mine cu ochii rosii de plans.

– Trebuie sa plec.

– Unde?

– Nu stiu...

– Cu cine?

Ai tacut si am simtit cum ma ia cu frig la stomac.

– Spune-mi cu cine!

– Cu un lord bogatas, ai soptit tu.

Ii stiam numele, era un tip plin de bani, cu moșie mare, cai si pamanturi, tot ce n-aveam eu.

– Il iubesti?

– Nu.

– Pai si atunci de ce te mariti cu el?

Ai inceput sa plangi:

– Pentru ca tata e bolnav rau, frate-miu e plin de datorii si, daca refuz, pierdem tot, ne iau casa!

– Pai si eu?

Te-ai uitat la mine prin lacrimi:

– Pai si tu ce poti sa-mi oferi?

Vorba aia m-a lovit ca o palma peste fata.

– Pe mine, i-am zis stins.

Ai inchis ochii:

– Stiu...

– Pai si nu-ti ajunge?

– Pentru tine poate ca ajunge.

Ai plecat si n-am mutat un deget sa te opresc. Asta-i faza pe care am derulat-o in minte de mii de ori, as fi putut sa te iau de mana, sa te urc pe cal si sa fugim unde oi vedea cu ochii, dar n-am facut-o. Am lasat mandria prostesca sa vorbeasca in locul meu.

Te-ai maritat in toamna; am aflat din sat. Nu m-ai chemat si nici nu era cazul. In noaptea nuntii tale am stat pe deal si am privit luminile de la casa ta. La un moment dat am vazut o umbra trecand prin dreptul ferestrei si am stiut ca esti tu. Am ramas acolo pana s-a crapat de ziua.

Dupa aia am plecat din tinut. Am lucrat doi ani prin alte parti, iar cand m-am intors, casa ta era incuiata. Oamenii prin sat vorbeau ca barbatul tau plecase in strainatate, ca te imbolnavisesi si ca erai nefericita rau. N-am intrebat nimic. Mi-am zis ca, daca te-as vedea, toate chestiile pe care le ingropasem aveau sa iasa iar la suprafata.

Intr-o noapte a batut cineva la usa: era o femeie batrana.

– Domnule, trebuie sa veniti repede!

– Unde?

– La dansa...

N-am intrebat cine, ca stiam.

M-am dus. Te-am gasit intr-o camera rece, aproape goala. Erai slaba de nu te mai recunosteam, dar cand m-ai vazut ai zambit usor:

– Credeam ca nu mai vii...

– De ce m-ai chemat?

– Pentru ca nu mai am mult.

Am ramas in picioare langa usa, nu voiam sa ma apropii. Mi-era frica de tine, de mine si de tot ce s-ar fi putut intoarce.

– Esti fericita? am intrebat-o.

Ai ras incet, fara vlaga:

– Tu chiar nu stii ce sa intrebi...

M-am asezat in cele din urma pe marginea patului.

– Atunci spune-mi tu.

Te-ai uitat spre geam:

– N-am fost fericita nicio secunda dupa ce am plecat de aici.

– Pai si de ce nu te-ai intors?

– Pentru ca asteptam sa vii tu dupa mine.

Am simtit cum mi se pune o piatra pe piept.

– Te-am asteptat doi ani de zile...

– Stiu.

– Pai si atunci de ce n-ai venit?

– Pentru ca eram prea mandru sa vin dupa o femeie maritata.

Ai inchis ochii obosita:

– Vezi? Am fost doi prosti.

Am zambit amarat:

– Da, doi prosti.

Si, pentru prima data dupa atatia ani, am ras amandoi. Mi-ai intins mana, iar eu i-am prins degetele reci.

– Mai tii minte capela? m-ai intrebat.

– O stiu.

– Si ploaia de atunci?

– O stiu si pe ea.

– Mi-ai zis atunci ca ma iubesti.

– Da.

– Mai poti sa-mi spui si acum?

M-am uitat la tine, nu mai erai fata de altadata si nici eu nu mai eram pustiul de atunci. Dar ce simteam nu murise, si se adancise in mine.

– Te iubesc, ti-am zis.

Ai inchis ochii linistita:

– Acum te cred.

Ai murit inainte sa se lumineze de ziua. Am ramas langa patul tau pana a intrat soarele in camera. N-am plans atunci, ca plansesem deja prea multi ani.

Dupa inmormantare m-am intors la casa de pe deal si am trait singur acolo toata viata. In fiecare toamna, cand incepea vantul sa bata dinspre padure, ma duceam la capela. Nu ca te asteptam sa te intorci, ca mortii nu mai vin inapoi, dar uneori, in serile cu ploaie, aveam impresia ca te aud, nu glasul, si rasul ala al tau usor din prima zi, cand mi-ai zis ca mintem prost.

Si ma gandeam ca poate asta-i pedeapsa cea mai mare, nu ca pleaca omul de langa tine, si ca, dupa ce se duce, fiecare loc ramane plin de el, dealul, capela, casa, geamul si pana si vantul. Iar tu ramai singur cuc si trebuie sa te inveti sa traiesti intr-o lume in care omul pe care l-ai iubit nu mai e, desi toate din jur ti-l aduc inapoi.

Credeam ca te-am pierdut in ziua in care ai plecat cu trasura, dar azi stiu ca te pierdusem mult mai devreme, in clipa in care am crezut ca daca te iubesc am vreun drept asupra ta. Poate ca daca pricepeam chestia asta atunci, ramaneai. Sau poate nu. Dar asta-i o treaba pe care n-o s-o afla niciodata, ca sunt intrebari care intra in pamant odata cu omul si nu mai ies de acolo.