Când am ajuns la Blackmere, marea era atât de aproape de casă încât, noaptea, aveam impresia că valurile lovesc direct în ferestre. Casa nu era cine știe ce mare, dar părea uriașă din cauza camerelor lungi, cu tavane joase și coridoare care se îngustau pe măsură ce mergeai. Ușile erau grele, din lemn masiv, iar clanțele reci îți lăsau în palmă un miros de fier vechi.

Edward mi-a zis din prima zi să nu-mi fac griji, că toată lumea se obișnuiește cu Blackmere. N-am mai întrebat cine era "toată lumea".

În prima noapte am auzit pași chiar deasupra dormitorului, trei pași rari, o pauză, apoi încă trei. M-am ridicat speriată în capul oaselor.

— Edward?

El dormea dus lângă mine. L-am scuturat ușor de umăr, dar nu s-a clintit, iar pașii de sus au continuat să se audă înfundat. Abia dimineață am aflat că deasupra noastră nu locuia nimeni, era doar podul, iar ușa lui era încuiată cu lacăt.

Edward fusese alt om înainte de nuntă. Îmi aminteam de el dintr-o gară, îmbrăcat la patru ace, cu o garoafă albă la butonieră și cu o căldură în privire care mă făcea să mă simt în siguranță. Mă iubea atunci, sau cel puțin așa am crezut. La Blackmere devenise însă de nerecunoscut. Mă privea lung, absent, de parcă încerca să-și dea seama cine sunt. Alteori îmi spunea scurt "Ai camera ei". Când îl întrebam a cui, tăcea și ieșea din cameră. La început am crezut că se referă la vreo rudă moartă, dar în scurt timp a început să-mi fie frică că vorbește chiar despre mine.

Camera din capătul coridorului stătea mereu încuiată. Într-o după-amiază, când el era plecat la oraș, am dat peste o cheie veche în sertarul biroului său. Știam că n-am ce căuta acolo, dar curiozitatea mă rodea atât de rău încât devenise o obsesie. Am deschis ușa. Înăuntru era un frig de gheață. Patul era făcut la dungă, iar pe toaletă stăteau o perie de argint, câteva sticluțe de parfum și o fotografie înrămată în negru. Era Edward, mult mai tânăr, ținând de braț o femeie îmbrăcată în alb. Pe spatele pozei scria cu cerneală, Edward și Eleanor. Blackmere, 17 octombrie, cu opt ani înainte să mă cunoască pe mine. Când am ridicat privirea spre oglinda prăfuită de pe perete, am simțit cum mi se taie picioarele, cineva trăsese cu degetul prin praf mesajul: NU-L LĂSA SĂ TE IUBEASCĂ.

Seara l-am întrebat direct de Eleanor. I s-a schimbat fața pe loc.

— De unde știi numele ăsta?

— Am găsit poza din camera încuiată.

A rămas nemișcat câteva secunde, apoi s-a apropiat și mi-a atins obrazul cu degetele lui reci.

— Eleanor a fost soția mea. A căzut de pe stânci.

— A fost un accident?

N-a răspuns. S-a uitat spre marea neagră de la geam și mi-a zis doar atât:

— Ai grijă ce întrebi.

În zilele următoare am început să dau peste urmele ei prin toată casa, un cercel aruncat sub pat, o rochie albă uitată în dulap, o scrisoare arsă pe jumătate în șemineu. Apoi am găsit un portret ascuns după o perdea. Chipul femeii din tablou semăna izbitor cu al meu: aceeași linie a gâtului, aceeași gură, aceiași ochi speriați. Am chemat menajera și am tras-o deoparte:

— Cine a fost Eleanor de fapt?

Femeia a albit la față:

— Mai bine nu vorbiți despre ea. Domnul Edward o iubește și acum.

— Dar e moartă de opt ani!

— Asta nu contează în casa asta, mi-a șoptit ea și a plecat grăbită.

Noaptea următoare s-au auzit din nou pașii, trei, pauză, apoi încă trei. Edward nu mai era în pat. Am ieșit pe coridor și am văzut ușa podului dată de perete. Am urcat scările încet, pe întuneric, până când am zărit o dâră de lumină pe sub o ușă crăpată. Am împins-o.

Eleanor stătea pe un scaun în mijlocul podului, îmbrăcată în rochia albă din portret.

— În sfârșit ai venit, mi-a zis ea cu o voce stinsă.

Am vrut s-o iau la fugă, dar îmi amorțiseră picioarele.

— Cine ești?

— Tu.

Mi-a scăpat un râs scurt și nervos, nu de amuzament, ci pentru că mă paralizase frica. Femeia s-a ridicat:

— Edward nu te-a adus aici din dragoste. Te-a adus fiindcă semeni prea mult cu mine și are nevoie de cineva pe care să-l poată pierde din nou.

Din spatele meu s-a auzit o mișcare. Era Edward, cu un revolver în mână.

— Pleacă de lângă ea! a strigat el.

Eleanor a început să râdă:

— Spune-i adevărul, Edward. Spune-i ce s-a întâmplat pe stâncă!

M-am uitat la el îngrozită:

— Ai împins-o?

— Nu, a șoptit el.

Eleanor a zâmbit:

— Eu l-am împins pe el.

În clipa aceea totul s-a rupt. Nu mai știam cine e viu, cine e mort sau cine și-a pierdut mințile.

Dimineață, poliția a găsit casa pustie. Edward și Eleanor dispăruseră fără urmă, iar pe mine m-au găsit închisă în camera de la capătul coridorului, cu mâinile pline de sânge. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat în orele alea. Știu doar că pe toaleta din cameră nu mai era vechiul portret, ci o fotografie nouă cu mine și Edward, făcută cu doar câteva zile înainte. Iar în spatele nostru, în cadru, se vedea clar silueta albă a lui Eleanor.

Pe spatele pozei era scris cu cerneală proaspătă: Acum e rândul tău.

De atunci stau singură. Nu deschid nimănui, nu las ferestrele neîncuiate și nu urc niciodată la etaj. Dar în fiecare noapte când marea se izbește de stânci, aud pașii deasupra mea, trei pași, o pauză, apoi încă trei. Iar din colțul camerei, o voce de femeie îmi șoptește mereu înainte să adorm:

— Nu-l lăsa să te iubească.