Am cunoscut-o intr-un moment in care totul avea un ritm clar. Ea nu a tulburat nimic la inceput, si doar s-a potrivit. Vorbea simplu. Nu cauta efect, nu incerca sa para altceva. Era acolo si atat. Iar "atatul" acela a devenit, fara sa observ, necesar.

Ne vedeam des. Fara promisiuni. Era genul de apropiere care nu cere explicatii, si tocmai de aceea parea sigura. Intr-o seara, mi-a spus ca lucrurile care nu sunt clar spuse nu raman la fel, si se transforma. Am raspuns cu acel calm invatat:

- Nu totul trebuie grabit.

- Nu este vorba de graba, a spus ea. Este vorba de directie.

Nu am insistat. Cu timpul, am inceput sa o caut din ce in ce mai des. Nu pentru ca planificam, si pentru ca devenise un reflex. Orice pauza prea lunga incepea sa ma deranjeze. Asteptarea nu era linistita, si era o tensiune discreta, continua. Intr-o zi, nu a raspuns cateva ore. Reactia mea nu a fost normala. Atunci am inteles ca nu mai este vorba despre ea, si era vorba despre mine, care nu mai reusam sa ma opresc.

Cand a raspuns, am intrebat-o daca simte la fel.

- Am simtit, a spus ea.

Trecutul din raspunsul ei a inchis tot. Am incercat sa recuperez. Sa spun lucruri pe care le-am amanat. Ca nu este doar o obisnuinta. Ca nu vreau sa se termine asa.

- Pentru tine a devenit tarziu, a spus ea. Pentru mine a fost suficient.

Am ramas cu un gol incomod. Realizarea ca am pierdut controlul exact cand credeam ca il am. Ea a plecat simplu. Fara scena. Eu am ramas in acelasi ritm, dar fara ea. Si abia atunci am inteles ca unele iubiri nu te rup brusc, si te consuma incet, pana cand nu mai stii daca iti lipseste omul sau senzatia de a-l astepta. Iar diferenta, cand o vezi, nu te mai ajuta cu nimic.