Nu i-am mai dat timp sa vorbeasca. Nu pentru ca nu voiam sa o aud, si pentru ca stiam exact ce ar spune. Ea a ramas pe loc, doar cu respiratia usor accelerata, urmarindu-ma cum ma apropii fara ezitare.

- Esti sigur? a murmurat ea.

Nu suna convinsa. Nu am raspuns in cuvinte. Am ajuns la ea si i-am prins talia direct, mai strans decat pana atunci. Voiam sa simt clar ca e acolo. Ea a tras aer scurt. Nu s-a retras. Dimpotriva, s-a apropiat.

- Asta… asta nu mai e o joaca, a spus ea.

Vocea ii coborase. Mi-am apropiat fruntea de a ei, dar nu am oprit miscarea.

- Nu a fost niciodata.

A fost momentul in care s-a rupt echilibrul. Sarutul nu a mai avut rabdare. A venit direct si intens, fara sa mai incerce sa fie controlat. Ea a raspuns imediat, mainile ei tinandu-ma aproape, ca si cum nu voia sa mai existe niciun spatiu intre noi. Respiratiile ni s-au amestecat rapid. Mana mea a coborat pe spatele ei, simtind reactia ei fara filtre.

- Nu te opri… a spus ea, aproape fara voce.

Nu mai era cerere, si era nevoie. Nu m-am oprit. Apropierea a devenit mai intensa si fiecare atingere mai sigura. Ea si-a inclinat capul, ca si cum incerca sa tina pasul cu ce simte.

- Asta… e prea mult… a murmurat ea.

Dar nu s-a indepartat. Am ramas lipit de ea fara sa incetinesc.

- Nu suficient.

Replica a cazut greu. Ea a inchis ochii o secunda, apoi s-a apropiat din nou, mai hotarata.

- Atunci nu ma lasa sa ma opresc.

Nu mai era control acolo, si doar abandon. Gesturile au devenit mai fluide, fara pauze inutile. Cand ne-am desprins pentru o clipa, nu a fost liniste, si a fost nevoie de aer. Privirea ei era complet schimbata.

- Acum inteleg, a spus ea incet.

Am ramas foarte aproape, respiratia inca grea.

- Ce?

Ea a zambit usor, aproape de buzele mele.

- De ce nu mai plecam.

Si din felul in care m-a tras din nou spre ea, era clar. Nu mai voiam sa plecam.