Nu știu exact când a început toată treaba. Poate în seara aia când a rămas ultima în camera de hotel, după ce plecaseră toți ceilalți. Sau poate mult mai devreme, în toate discuțiile alea aparent banale în care ajunsesem să ne spunem lucruri pe care nu le mai ziceam nimănui. Știu doar că, după o vreme, îmi fugeau ochii după ea instantaneu. Nu era vreo chestie spectaculoasă, dar era de ajuns să intre într-o cameră și să-și lase geanta pe un scaun, că-mi sărea tot cheful de orice altceva.

În seara aceea ploua mocănește. Stătea lângă geam, cu spatele la ușă, într-o rochie simplă, închisă la culoare, cu părul lăsat într-o parte peste umăr.

— Ai venit, a zis ea fără să se întoarcă.

— Da.

— Credeam că nu mai apari.

— Și eu am crezut la fel.

A zâmbit... i-am văzut reflexia în sticla neagră a ferestrei.

— Ești ciudat în seara asta.

— Păi tu m-ai chemat aici.

— Tocmai de-aia.

S-a întors spre mine și m-a fixat cu privirea. Nu era o privire provocatoare, ci mult mai rău, era calmă, de parcă știa exact ce se petrece în capul meu și n-avea niciun gând să mă scape de încurcătură.

— De ce te uiți așa la mine? m-a întrebat ea.

— Cum adică?

— De parcă ai vrea să-mi zici ceva.

— Păi aș avea ce să-ți spun, i-am zis și am mai făcut doi pași spre ea.

N-a schițat niciun gest să se dea înapoi.

— Nu știu dacă e o idee bună să vorbesc, am continuat eu.

— Atunci taci.

Rămăsesem atât de aproape unul de altul încât orice mișcare greșită schimba totul.

— Ai făcut-o intenționat? am întrebat-o.

— Ce anume?

— Să mă chemi aici singur.

A ridicat ușor din umeri:

— Poate.

— "Poate" nu e un răspuns.

— Pentru tine e destul.

A râs scurt, iar eu am rămas cu ochii pe buzele ei ceva mai mult decât trebuia. S-a prins imediat:

— Vezi? mi-a zis ea.

— Ce să văd?

— Te uiți la mine de parcă încerci să-ți amintești ceva.

— Chiar încerc. Încerc să-mi dau seama cum ar fi fost dacă nu ne opream mereu la limită.

S-a apropiat și mai mult, până când mi-a simțit respirația:

— Ai putea să fii sincer măcar o dată în viață.

— Mi-e teamă că dacă sunt sincer acum, nu ne mai putem întoarce la ce-a fost.

I-a pierit zâmbetul pe loc, nu din supărare, ci fiindcă pricepea la fel de bine ca mine situația.

— Poate că nici nu mai vreau să ne întoarcem, a șoptit ea.

Vorba aia a schimbat tot aerul din cameră. Am ridicat mâna și i-am atins obrazul cu dosul palmei, a închis ochii, iar pentru câteva secunde s-a terminat cu toate ocolișurile și explicațiile. Când am sărutat-o, n-a fost deloc ca în filme, ci lent, cald, aproape stângaci la început, până când și-a încleștat degetele la ceafa mea și m-a tras mai aproape.

Ne-am desprins abia după câteva minute, doar cât să ne tragem sufletul.

— Ți-e frică acum? m-a întrebat ea cu o urmă de zâmbet.

— Da, mi-e o frică de mor.

— Foarte bine.

— De ce "bine"?

— Pentru că tremur și eu toată.

Am pufnit amândoi într-un râs ușurat, iar ea și-a sprijinit fruntea de a mea.

— Știi ce-i mai rău? mi-a zis încet. Că am tras de timp atâta vreme pentru o chestie care era clară de la început.

I-am prins mâna și i-am strâns degetele:

— Poate trebuia să ne fie frică o vreme.

— Păi ne-a fost destul. Cred că pur și simplu am obosit să ne mai ferim.

Afară ploua mărunt în geamuri. Nu ne mai grăbeam nicăieri și nici nu ne mai băteam capul cu ce avea să fie de mâine încolo, conta doar că eram amândoi acolo.