In aceasta fundatura a lumii unde amurgul se prelinge ca o dara de rugina peste umerii de piatra ai catedralelor, am gasit o dragoste care are mirosul unui vis uitat intr-o cutie de farduri si gustul pelinului. Ea este regina mea blestemata, o fiinta cu miscari de felina regala, ce poarta in privire tot dispretul unui secol care a vazut prea multa frumusete transformandu-se in gunoi.

Ne iubim in mansarde sordide unde ploaia canta la geamuri un mars funebru pentru sperantele noastre desarte, inconjurati de sticle goale si de flori de hartie care nu se vor ofili niciodata, pentru ca nu au trait nici o secunda. Ea imi ofera sarutari care au parfumul greu al moscului amestecat cu cel al pamantului reavan, transformand fiecare noapte intr-un naufragiu de catifea in care ne scufundam cu o bucurie morbida. O privesc cum isi desface parul greu si negru sub lumina palida a unei singure lumanari ce tremura de frica intunericului. Ea isi trece degetele lungi si reci peste ranile mele, nu pentru a le vindeca, si pentru a masura adancimea devotamentului meu bolnav, transformand fiecare geamat intr-o nota dintr-o simfonie a deznadejdii pe care o dirijeaza cu o gratie sadica.

Tradarea ei a venit ca o adiere toxica dintr-un mormant proaspat. Am surprins-o intr-o dimineata cenusie mangaind cu o pasiune bolnavicioasa un colier de perle false pe care i-l daruise un amant de rand, intelegand ca ea prefera stralucirea ieftina a mizeriei in locul aurului pur al suferintei mele poetice. Ea nu m-a inselat cu un om, si cu vulgaritatea unei lumi pe care eu incercasem sa o innobilez prin versuri de sange, tradandu-mi idealul pentru a se balaci in noroiul cotidian al unor dorinte marunte si sclipitoare. Am inceput sa descopăr in sertarele ei ascunse bijuterii de otel si scrisori parfumate ce nu imi erau adresate mie, si unor spectri ai placerii pe care ii invoca in tacere in timp ce eu ii recitam strofe despre puritate si sfintenie.

Tradarea ei s-a infiltrat in peretii acestei mansarde ca o igrasie a spiritului, facandu-ma sa realizez ca tot acest teatru de umbre este doar un paravan pentru o foame de neant pe care niciun muritor nu o poate satura. Ea se hraneste cu visurile mele neimplinite si isi potoleste setea cu lacrimile mele amare, zambind in fata oglinzii cand vede cum tineretea mea se scurge din mine pentru a-i hrani ei paloarea nemuritoare. M-a tradat nu prin absenta, si prin o prezenta devoranta care imi sugea inspiratia si mi-o daruia inapoi transformata in otrava, sub forma de zambete enigmatice si taceri prelungite in care auzeam cum se darama templul pe care i-l construisem in suflet.

Uneori, in momentele de luciditate spectrală, vad in oglinzile venetiene cum trupul meu devine transparent si cum prin pieptul meu se vad volumele de pe rafturi, semn ca m-a transformat deja intr-o fantoma a dorintelor sale nesatioase. Ea zambeste atunci cu un dispret regal si isi trece mana prin parul meu care a albit intr-o singura noapte de teroare, mangaindu-ma cu aceeasi tandrete cu care un botanist ar mangaia o planta rara pe care o lasa sa se usuce pentru a-i studia moartea.

Acum suntem doua ruine care se saluta cu o politete inghetata sub cerul de plumb al unui oras ce ne devoreaza incet tineretea, eu fiind sclavul unei memorii care ma arde ca un fier rosu, iar ea fiind o papusa de ceara ce a uitat drumul spre proprio-i suflet. Suntem flori ale raului ce si-au pierdut petalele in vantul fetid al remuscarii, savurand fiecare strop de fiere pe care destinul ni-l toarna in cupe de cositor oxidat intr-un dans al deznadejdii ce nu se va opri decat atunci cand moartea ne va matura laolalta cu praful acestei existente splendide si hidoase, in care iubirea a fost doar cea mai rafinata forma de sinucidere, asistata de o luna cinica si plina de scarba. Totul este vanitate si goana dupa vant, dar in aceasta prabusire comuna am gasit singura forma de adevar care merita traita: o agonie superba, imbracata in catifeaua neagra a unei iubiri ce nu cunoaste iertarea, si doar deliciul crud al distrugerii reciproce sub cerul greu de plumb.