Nu am intrat direct in spatiul ei. M-am oprit la o distanta mica, suficienta cat sa o simt fara sa o ating. Ea nu s-a miscat si doar m-a privit lung, ca si cum asteptta exact momentul in care voi ceda.

- De ce te opresti? a spus ea incet. Nu era repros, si era provocare.

- Pentru ca imi place mai mult asa. Cand nu este sigur.

Am facut un pas, apoi inca unul. Fiecare apropiere era mai lenta decat ar fi fost normal. Am ridicat mâna incet, fara sa o ating imediat. Am lasat momentul sa se intinda, sa devina imposibil de ignorat. Cand am atins-o, a fost lent. Ea a reactionat instant, ca si cum corpul ei raspundea inaintea gandului. Mana mea s-a miscat atent pe bratul ei, fiecare atingere prelungita.

- Nu face asta asa… a murmurat ea. Asa incat nu mai pot sa ma opresc.

A fost momentul. Am redus complet distanta. Corpurile ni s-au atins fara ezitare, dar fara graba. Sarutul a ramas suspendat o secunda, respiratiile noastre amestecandu-se. Cand ne-am atins, a fost lent, si profund. Ea a raspuns fara rabdare acum, tinandu-ma aproape, fara sa mai lase loc pentru pauza.

Am simtit cum totul devine mai dens. Mana mea s-a miscat mai sigur, mai apasat. Ea s-a apropiat si mai mult, raspunzand fara retinere.

- Nu te opri… a spus ea, abia auzit. Nu mai era cerere, si era nevoie.

Ritmul a ramas lent, dar intensitatea a crescut. Cand ne-am desprins pentru o clipa, nu a fost liniste, si a fost acea lipsa de aer care nu te lasa sa gandesti. Privirea ei era complet schimbata, moale si vulnerabila.

- Acum inteleg… de ce nu mai vreau sa ma opresc.

Nu mai era vorba de inceput, si de cat de departe putem merge fara sa mai cautam o iesire.