Am cunoscut-o intr-un moment in care nu cautam nimic serios. Nu din lipsa de dorinta, si dintr-un fel de oboseala pe care nu o recunosti imediat. Ea nu parea genul care sa forteze lucrurile. Si, pentru o vreme, asta a fost suficient.

Am inceput sa ne vedem des. Fara planuri clare, fara discutii despre viitor. Era o apropiere calma, aproape comoda. Vorbeam mult, dar evitam exact acele lucruri care ar fi dat sens real relatiei. Ea nu parea grabita. Dar nici complet linistita.

Intr-o seara, mi-a spus ca nu intelege de ce oamenii prefera sa ramana intr-o zona sigura, chiar si atunci cand simt mai mult. Am raspuns simplu, aproape mecanic.

— Pentru ca nu vor sa strice ce au.

M-a privit atent.

— Sau pentru ca nu vor sa-si asume ce simt, a spus ea.

Am lasat discutia sa se stinga. Era mai usor asa. Timpul a trecut fara schimbari evidente. Ne vedeam, radeam, ne intelegeam. Din afara, parea suficient. Din interior, ceva lipsea. Dar lipsa aceea nu avea nume. Sau, mai corect, nu voiam sa i-l dau.

Ea a inceput sa se retraga incet. Nu prin gesturi mari, si prin detalii. Nu mai initia intalniri. Nu mai prelungea conversatii. Nu mai lasa lucrurile sa alunece spre apropiere. Am observat si nu am intervenit. Pentru ca, intr-un mod greu de justificat, credeam ca nu pleaca. Ca ramane acolo, la limita aceea convenabila, unde nu trebuie sa ofer mai mult decat sunt dispus.

M-am inselat. Intr-o zi, mi-a spus ca lucrurile nu mai sunt aceleasi. Nu avea ton de repros, nici de regret exagerat. Era doar o constatare. Am intrebat de ce. Nu pentru ca nu stiam, si pentru ca voiam sa aud alt raspuns.

— Pentru ca nu ai fost niciodata cu adevarat aici, a spus ea.

Am incercat sa protestez. Sa spun ca am fost prezent, ca am fost implicat, ca nu a lipsit nimic esential. A ascultat fara sa ma intrerupa.

— Prezenta nu inseamna doar sa fii acolo, a adaugat ea.

Replica ei a inchis discutia mai bine decat orice argument. Cateva zile mai tarziu, am vazut-o cu altcineva. Nu parea mai fericita, si parea mai sigura. Era o diferenta pe care nu o poti ignora. Am simtit atunci o pierdere clara, fara dramatism. Ca si cum ceva ce am avut la indemana prea mult timp nu mai era disponibil.

Am cautat-o din nou. I-am spus, fara ocolisuri, ca am gresit. Ca am confundat linistea cu indiferenta. Ca am lasat lucrurile sa existe fara sa le dau forma. M-a privit cu acea calmura care nu mai lasa loc de negocieri.

— Nu ai gresit tot, a spus ea. Doar ai tacut unde trebuia sa vorbesti.

Nu am avut ce raspunde. Am plecat cu un adevar simplu, pe care l-as fi evitat daca puteam. Ca unele iubiri nu se pierd prin tradari spectaculoase, si prin absente mici, repetate, care ajung sa cantareasca mai mult decat orice gest. Si, cand intelegi asta, de obicei este deja prea tarziu.