In noaptea in care am deschis usa interzisa, nu batea nici vantul, si nici ploaia. Tacerea era atat de adanca incat iti puteai auzi propriile ganduri cum se desfac, unul cate unul, ca niste pasi pe un coridor gol.

Mostenisem casa de la un unchi pe care nu l-am cunoscut niciodata. Scrisorile lui, rare si criptice, vorbeau despre datoria sangelui si despre camera care nu trebuie uitata. Cand am ajuns, zidurile erau reci si ude, iar ferestrele, inguste si inalte, pareau mai degraba niste rani decat deschideri spre lume. Am locuit acolo trei zile fara sa urc la etaj. In a patra noapte, am auzit pentru prima data zgomotul.
Nu era un pas, si nici o soapta. Era un fel de respiratie, dar nu a mea. Venea de sus, din capatul scarii, unde o usa neagra, cu manere de fier, ramanea mereu inchisa. Am incercat sa ignor sunetul, dar el nu inceta. Parea sa se apropie, sa se strecoare prin fisurile lemnului, sa se adune in jurul meu ca un abur greu.

Am luat cheia pe care o gasisem intr-un sertar. Era rece, aproape umeda, de parca fusese tinuta in gura. Cand am deschis usa, aerul s-a schimbat. Nu pot spune cum, si era diferit. Mai vechi. Mai dens. Camera era goala, in afara de o oglinda mare, asezata direct pe podea, sprijinita de perete. Rama ei era crapata, iar sticla avea o nuanta tulbure, ca apa statuta. M-am apropiat fara sa vreau.

La inceput, nu am vazut nimic neobisnuit. Apoi am clipit. Reflexia mea nu a clipit in acelasi timp. Am ramas nemiscat, cu ochii larg deschisi. In oglinda, figura mea zambea usor, desi eu nu o faceam. Buzele acelea, care ar fi trebuit sa fie ale mele, se miscau incet, ca si cum ar fi rostit ceva fara sunet.

M-am dat inapoi. Reflexia a ramas pe loc. Si atunci am inteles. Nu era o oglinda, si o usa. Ceva dincolo de sticla ma privea de multa vreme. Poate chiar inainte sa ajung acolo, si poate chiar inainte sa ma nasc. Si acum, in sfarsit, gasise o cale.
Am simtit cum podeaua scartaie sub mine, desi nu ma miscam. Sau poate altcineva se misca. In oglinda, acea versiune a mea a ridicat mana si a atins sticla din interior. Am vrut sa fug, dar nu am putut. Un sunet, acelasi pe care il auzisem inainte, a devenit mai clar. Nu era respiratie, si un ras. Subtire. Abia auzit. Dar al meu.
Si cand mana mea, fara voia mea, s-a ridicat sa atinga suprafata rece, am stiut ca nu eu deschisesem usa, si ea ma deschisese pe mine.