Am aruncat pe parchet cheia de la laborator si m-am prabusit pe canapeaua de piele, fara sa imi scot mantaua uda. Pe masa din sufragerie stralucea, in lumina palida a diminetii, eprubeta cu noul compus sintetic. Profesorul imi spusese clar cu o zi inainte: "Daca formula asta functioneaza, esti un om salvat. Vei avea bifa de cercetator, faima si toti banii de care ai nevoie ca sa uiti de unde ai plecat". Reusisem. Inventia mea era perfecta, o demonstratie pura de geniu si vointa. Si totusi, in gura aveam un gust de cenusa.

Telefonul a sunat lung, strident, taind linistea incaperii ca un brici. Am stiut ca este ea inainte sa ridic receptorul. Doar ea avea acest mod imperial de a suna la ore imposibile, cerand atentie totala, fara scuze si fara amanari.

"S-a terminat", mi-a spus vocea ei, egala, lipsita de orice fior de regret. "Tata a semnat actele pentru transferul la proprietatile din provincie. Plecam definitiv saptamana viitoare. Daca vrei sa ne mai vedem, vino diseara la receptia de la club. Despa aceea, va fi prea tarziu."

Am inchis fara sa raspund. Ea nu era o persoana simpla, si o boala de care nu te poti vindeca. O intalnisem intr-o seara de iarna, cand masina ei luxoasa ramasese blocata in zapada chiar in fata clopotnitei de langa ospiciul unde imi faceam practica. O ajutasem sa coboare, o privisem in ochi si simtisem, cu o claritate infricosatoare, cum toata stiinta mea, toate ambitiile mele de student eminent se topesc in fata acelei priviri dispretuitoare si fascinante. Din acea noapte, devenisem umbra ei. Imi cheltuisem bursa pe costume elegante, imi amanisem cartile rare si refuzasem o bursa de studii doar ca sa fiu prezent la fiecare dineu unde ea isi bifa cuceririle.

Am privit din nou eprubeta de pe masa. Formula aceea chimica reprezenta libertatea mea, biletul meu de iesire dintr-un infern al orgoliului ranit. Puteam sa merg la club, sa ii arunc foaia cu brevetul pe masa si sa ii demonstrez tatalui ei, marele industrial, ca un biet fiu de invatator de tara poate deveni mai puternic ca toate fanteziile lor de marire. Puteam sa o fortesc sa ma priveasca altfel, nu ca pe o distractie de sezon, si ca pe un egal.

M-am imbracat, am luat eprubeta si am plecat spre club. Inaintru, atmosfera era sufocanta, un amestec de parfumuri grele, clinchet de pahare de cristal si rasete fortate. Am gasit-o intr-un coltz, inconjurata de ofiteri si diplomati stas, toti cu zambete mulate pe fata. Cand m-a vazut, ochii ei au sclipit pentru o secunda cu o bucurie salbatica, aprinsa de dorinta de a vedea pana unde poate merge nebunia mea.

"Ai venit, asadar", mi-a soptit ea, indepartandu-se de grup. "Credeam ca esti prea ocupat cu experimentele tale ca sa iti pese de o despartire."

"Am adus asta", i-am spus, intinzandu-i eprubeta mica, transparenta. "Este viitorul meu. Tot ce am mai scump pe lume."

S-a uitat la bucata de sticla cu o curiozitate cruda, apoi a ridicat privirea spre mine, zambind cu o superbitate care m-a inghetat. "Si ce vrei sa fac cu ea? Sa o port la gat ca pe o amuleta? Esti un naiv. Lumea mea nu se misca dupa formule de laborator. Lumea mea are nevoie de certitudini pe care tu nu le vei avea niciodata."

Atunci am inteles totul. Am luat eprubeta din mana ei, am deschis fereastra mare care dadea spre terasa si am golit continutul in zapada de afara. Lichidul s-a dizolvat intr-o secunda, lasand doar o pata cenusie. Ea a scos un mic strigat de surpriza, ducandu-si mana la gura. Pentru prima data, ii stinsesem zambetul de pe buze.

"Acum sunt exact asa cum ai vrut tu sa fiu", i-am spus, intorcandu-i spatele. "Un om fara niciun viitor. Poti sa pleci linistita."

Am iesit in strada fara sa ma mai uit inapoi. Pierdusem totul intr-o singura secunda de orgoliu stupid: cariera, banii, faima. Si totusi, mergand prin viscolul care incepea sa acopere orasul, ma simteam teribil de liber. O distrusesem pe persoana care ma transformase in sclavul ei, demonstrandu-i ca sunt capabil sa imi distrug propria viata doar ca sa nu ii las ei satisfactia de a o face.