În casa lui Adrian nimeni nu îmbătrânea niciodată, cel puțin așa îi plăcea lui să creadă. Își acoperise oglinzile cu draperii grele de mătase, umpluse pereții cu fotografii din tinerețe, iar în sufragerie trona un singur tablou, portretul unei femei pe care niciunul dintre musafiri n-o întâlnise în carne și oase. Adrian o prezenta mereu drept "singura femeie pe care am iubit-o cu adevărat". La cincizeci și unu de ani, trecea drept un bărbat fermecător, ceea ce în lumea bună londoneză însemna doar că avea destui bani încât nimeni să nu-și bată capul cu ce fel de om era în realitate.

În fiecare joi dădea dineuri fastuoase. Se bea șampanie scumpă, se bârfea politica și se luau peste picior căsniciile altora. Adrian obișnuia să spună, cu un rictus superior, că mariajul e o afacere excelentă doar pentru cei care s-au resemnat și nu mai așteaptă nimic de la viață.

Într-o joi a apărut la masă Clara. Avea vreo treizeci și doi de ani și o frumusețe calmă, care nu cerșea atenția nimănui. Adrian a remarcat-o instantaneu, nu neapărat pentru că ar fi fost cea mai atrăgătoare din salon, ci fiindcă era singura care nu se uita la el când vorbea.

După cină, a găsit-o singură în bibliotecă, studiind portretul de pe perete.

— O cunoașteți? a întrebat ea fără să se întoarcă.

— Mai bine decât mă știu pe mine însumi.

— Pare o femeie chinuită.

— Așa și era.

— Dumneavoastră ați chinuit-o?

Adrian a privit-o lung, intrigat:

— Sunteți foarte directă, doamnă Clara.

— Sunt doar curioasă.

— Curiozitatea e periculoasă la o femeie.

— Mai periculoasă decât dragostea?

Adrian și-a aprins tacticos o țigară:

— Dragostea nu e periculoasă, e doar o pacoste care te lasă fără demnitate.

Din seara aceea, Clara a început să vină regulat la cinele lui. La început nu era vorba de pasiune, ci de o fascinație rece, iar pentru un vanitos ca Adrian, admirația unei femei greu de atins era cel mai puternic drog. Îi povestea mereu despre Evelyn, femeia din tablou, cum se iubiseră nebunește pe când el avea douăzeci și cinci de ani, cum ea era săracă lipită, iar familia lui îl obligase să o părăsească pentru a-și păstra averea.

— Și de ce ai cedat? l-a întrebat ea într-o seară.

— Pentru că eram tânăr și suficient de prost încât să cred că banii țin loc de orice.

Au devenit amanți. Adrian încerca să o copleșească: îi trimitea bijuterii pe care ea i le returna a doua zi, îi cumpăra cărți rare pe care ea le citea în tăcere și îi umplea casa cu buchete de flori pe care le lăsa să se ofilească în vază.

— Nu reușesc deloc să te dau pe spate, i-a reproșat el într-o noapte.

— Nici să nu încerci.

— De ce?

— Pentru că nu dau doi bani pe spectacolul tău.

Adrian s-a uitat fix în ochii ei:

— M-am îndrăgostit de tine.

Clara a zâmbit amar:

— Îmi spui asta doar pentru că știi bine că eu nu simt același lucru.

Pentru prima dată în viață, Adrian s-a simțit dezarmat, iar pentru un bărbat ca el, vulnerabilitatea era o umilință curată.

După câteva luni, Clara a descoperit întâmplător adevărul dintr-un album vechi de familie: femeia din portret nu era nicio Evelyn, ci mama lui Adrian, moartă de tânără, pe când el abia învăța să meargă.

L-a confruntat direct a doua zi:

— De ce ai mințit ca un laș?

Adrian a rămas împietrit pe scaun, apoi a oftat adânc:

— Pentru că Evelyn n-a existat niciodată. Am inventat-o.

— De ce ai face o mizerie ca asta?

— Pentru că un bărbat care pretinde că suferă după o iubire moartă pare misterios și romantic.

— Nu, Adrian. Pare doar un om gol pe dinăuntru.

El a încercat un zâmbet chinuit:

— Vezi? De-asta m-am agățat de tine.

— Nu de mine te-ai agățat, i-a tăiat-o ea. Te-a atras doar faptul că nu puteai să mă domini. Tu nu iubești oamenii, Adrian. Îți inventezi povești și te îndrăgostești de scenariile tale. Iar eu am fost destul de naivă să cred că există un bărbat adevărat în spatele măștii.

A plecat în aceeași zi, iar el n-a schițat niciun gest să o oprească. Mândria lui era prea mare, iar spaima de a fi văzut așa cum era îl paralizase.

Trei ani mai târziu, majordomul i-a adus un plic sosit pe adresa casei. Era de la Clara "Adrian, m-am măritat între timp. Nu te iubesc și nu te-am iubit, dar recunosc că uneori îmi e dor de bărbatul pe care mi-am închipuit că l-am cunoscut atunci. Cred că e cel mai trist lucru pe lumea asta: să ajungi să-ți fie dor de o iluzie care n-a existat niciodată."

A recitit rândurile de câteva ori, apoi a urcat în camera albastră. S-a oprit în fața portretului mamei sale și a înțeles în sfârșit de ce se refugiase toată viața în fața acelei pânze: fusese singura ființă din lume pe care n-avea cum să o dezamăgească.

L-a chemat pe servitor și i-a ordonat scurt să dea tabloul jos și să-l ardă în curte. Când a rămas din nou singur între pereții casei mari, s-a uitat la mâinile lui îmbătrânite și la argintăria impecabilă. Pentru prima oară nu mai avea pe cine să mintă și nici pe cine să impresioneze, rămânând doar un bătrân singur într-o casă plină de umbre.