Am cunoscut-o intr-o seara in care orasul parea obosit de propria existenta. Plouase toata ziua, iar pietrele strazii luceau ca niste oglinzi murdare sub picioarele oamenilor care se grabeau spre case. Numai ea statea nemiscata sub un felinar, ca si cum ar fi asteptat pe cineva disparut cu multi ani in urma. Purta o rochie neagra, simpla, nimic spectaculos la ea. Doar parfumul te dadea peste cap. Nu semana cu nimic din ce simtisem vreodata; mirosea a trandafiri uscati, a fum de lumanare si a pagini vechi, ingalbenite. Un parfum care nu seducea, si mai degraba iti facea dor de ceva ce nu traisesi niciodata.

Am trecut pe langa ea si nu s-a uitat la mine, dar am ramas cu senzatia bizarra ca-mi stia deja toate gandurile. In noaptea aceea n-am putut sa inchid un ochi. Mirosul intrase in camera si plutea peste tot, desi hainele mele nici macar nu o atinsesera.

Dimineata am pornit s-o caut. Am intrebat florarese, negustori, birjari, dar nimeni nu stia despre cine vorbesc. Singurul care mi-a zis ceva a fost un batran librar, care a ridicat privirea dintre carti si mi-a spus scurt: "Pe femeia aceea n-o cauta niciodata de doua ori". Cand l-am intrebat de ce, a inchis volumul din fata lui si n-a mai scos o vorba.

Doua zile mai tarziu am dat peste ea intr-un cimitir, citind o carte fara titlu. M-am apropiat incet. Avea ochii de culoarea ploii, nu frumosi, si ingrozitor de obositi, ca ai unui om care vazuse prea multe inmormantari la viata lui.

– Sunteti singura? m-am auzit intreband, ca un prostanic.

– Asta depinde, mi-a raspuns ea fara sa ridice ochii.

– De ce?

– Daca ma privesti, da. Daca ma cunosti, nu.

Am incercat sa zambesc, dar ea a ramas serioasa. De atunci am inceput sa ne intalnim aproape in fiecare seara. Nu-mi spunea niciodata unde sta si nu scotea un cuvant despre trecutul ei, in schimb ma zapacea cu intrebari ciudate: daca as sterge o amintire daca as putea, daca as mai pretui iubirea daca ar dura o vesnicie sau daca sufletul imbatraneste mai repede decat trupul. Nu-i raspundeam mereu; aveam impresia ca orice replica de-a mea o intrista si mai tare.

Intr-o seara n-am mai rezistat si am urmarit-o. A mers prin niste cartiere pustii, apoi a cotit-o pe o alee intunecata, unde nu mai ardea niciun felinar, si s-a oprit in fata unei cladiri parasite. Am vazut-o intrand si am asteptat cateva secunde inainte sa imping usa.

Inauntru era un salon urias, complet gol, cu peretii acoperiti de oglinzi inalte. M-am apropiat de una dintre ele, reflexia mea era acolo, clara, dar in spatele meu, in oglinda, statea ea. M-am intors speriat, insa camera era goala. Cand am privit inapoi in sticla, ea era tot acolo, privindu-ma. Pentru prima data mi-a zambit — un zambet trist, aproape milos, apoi a ridicat mana si a atins geamul din partea cealalta.

Am luat-o la fuga ca un nebun. Mult timp dupa aceea am incercat sa uit totul, am schimbat orasul, casa, prietenii, pana si numele. Degeaba. Parfumul ala ma gasea peste tot, prin biblioteci, teatre sau biserici pustii. De fiecare data, cateva clipe mai tarziu, zaream in multime o femeie in negru, nemiscata, care privea lumea cu blandetea celor care nu mai asteapta nimic de la ea.

Acum m-am resemnat. Cred că nici nu m-am intalnit eu cu ea, si ea m-a ales pe mine, ca si cum unii oameni sunt facuti sa traiasca doar din melancolie si din cautarea unei frumuseti pe care timpul a ruinat-o demult. Iar cand o fi sa mor, sunt aproape sigur ca ultimul lucru pe care il voi simti nu va fi frigul, si mirosul ala de trandafir uscati si ceara. Parfumul discret al umbrei care m-a insotit toata viata, fara sa-mi ceara vreodata s-o iubesc.